Mă minunez și mă las încântată în permanență de mâinile ei. Degețele care adună amintiri, pline de atingeri iubitoare.

Două firicele, mâini mititele, firave, mai mereu calde și pufoase, cu gheruțe ca de pisoi nou, care nu a apucat să le tocească în joaca lui. Degetul mare se răsfiră generos pe spate și când prinde câte un obiect pare că o face pentru prima dată, chiar dacă îl cunoaște. Când o țin în brațe, cu o mânuță se joacă și explorează, iar pe cealaltă o odihnește cuprinzător pe brațul sau umărul meu. Când mănâncă la sân, îmi citește chipul cu mânuța și testează, uneori ca un fluturaș ce-și bate aripile pe pielea mea, alteori ca o coadă spasmodică de cățeluș vesel.
Când se frământă de durere, își adună sprâncenele din mirare în încruntare și caută cu privirea parcă răspunsul la întrebarea “Asta ce mai e?”, iar mânuțele pufoase le frânge a bătrânică muncită de gânduri și prea mulți ani.

Când se relaxează la pieptul meu, își bagă mânuța pe sub bluza mea, cum face pisoiul cu căpșorul sub o păturică. Mă gâdilă a dragoste și inocență emoționantă.

Cu mânuțele astea își scarpină gingiile, cu degețele rând pe rând sau își suge pumnișorul și apoi îl scoate a mirare, udă până la cot și plină de băluțe întinse pe obrăjorii rotunjiți în zâmbet larg.

Când era (mai) mică și ținea pumnii mereu încleștați, își răsfira degetele numai în somn a salut roman, descoperindu-și linia vieții din palme, trasată cu scame din cele mai ciudate.

Dimineața, foarte dimineața, când mă întorc cu spatele pe jumătate, doar-doar oi mai prinde un ochi de somn, mă cercetează cu palmele ca un pisoi cu pernițe moi, și când mă întorc la ea dezvelește gingiile goale a bucurie și scoate limbuța roz la povestit ca și când mi-ar spune ce a visat aseară.

Mâinile astea mici îmi dau sentimentul de sacru și înțelepciune. De respect și onoare. De iubire dragă. Și mă încarcă cu energie și recunoștință ori de câte ori se mai golește rezervorul de puteri.

Mânuțe fericite, oare ce vă faceți voi când veți crește mari?

Știți, copiii simt când ne minunăm și ne bucurăm de ei. Când îi privim cu încântare. Îi face să se simtă văzuți, iubiți, validați. Să nu ne înfrânăm din a-i admira cu recunoștință. Să ne bucurăm de ei și cu ei, căci le face bine. Iar copilul nostru interior e vindecat și el prin bucuria asta, căci are loc de încântare și inocență cum poate la vremea lui nu a avut, de responsabilități prea multe. Așa învățăm și noi să trăim o #iubiredecopil, cum poate nu ni s-a permis niciodată.

 

sursa foto: arhiva personală

Please follow and like us:
0
Share: