Pasiunea despre copii și oameni

Am și am avut mereu norocul să fiu mezina – la 11 ani mai târziu după fratele cel mic – într-o familie de trei copii. Asta a însemnat o creștere inspirată de un frate apropiat extrem de empatic și de creativ, pe alocuri rebel spunea mama înainte să fi intrat eu în adolescență și să preiau cu succes titlul de rebela familiei. De la distanță (fizică), prin telefonul fix, eram crescută cu îndrumări venite de la fratele cel mare, înțeleptul fraților, cu care mama se consulta în tehnici de parenting. Acum există informație peste tot, și nimeni nu mai are scuza de a fi un părinte mai puțin decât bine informat pentru copiii săi. Atunci însă parentajul intuitiv era de fapt o contradicție față de simțul mamei de a acționa în creșterea copiilor săi. Astfel că părinții căutau să fie cât mai buni cu putință, în propriul fel.

Dar fiecare cu copiii săi. Cu al meu povestea abia începe.

Prin urmare, am învățat să citesc și să scriu la 3 ani, să vorbesc și să pun (prea multe) întrebări foarte devreme, obicei pe care l-am păstrat intrinsec. Așa am început să caut răspunsuri acolo unde adulții nu mi-au dat un răspuns. Și toate întrebările mele erau legate despre decizii, despre alegeri, despre comportamentul uman.

Un episod anume a rămas întipărit în mine, cu multe întrebări și între timp răspunsuri aflate. Poate că acela a fost declick-ul major.

Să fi avut vreo 12 ani pe atunci. Mama era extrem de ocupată, o femeie care muncea cu spor în toate pasiunile ei, una fiind cusutul. Îmi doream să ies afară, însă ea avea un – ceea ce numim acum – deadline de predare și tare ar fi avut nevoie să fie înțeleasă și sprijinită. Dar ce știa și își dorea copilul din fața ei era doar joacă și alergare liberă pe afară cu copiii din cartier. Era cu capul plecat, cosând de mână o fustă mare și neagră, dintr-un material alunecos pe care își vărsa năduful vorbind singură. Am simțit multă tensiune, așa că doar am băgat vesel capul pe ușa dormitorului, imaginându-mi de dinainte cum aveam să negociez cu ea ceea ce îmi doream.

– Mamă, mă lași afară?

Firește, răspunsul a fost „Nu”. Am plecat în camera mea ofuscată. M-am întors înapoi:

– Mama, dar de ce?

– Pentru că am nevoie de ajutorul tău să termin mai repede ce am de lucrat. Hai, treci aici lângă mine.

– Ăăăăă, mă duc până la baie mai întâi.

După alte douăzeci de minute…

– Mamă, dar după ce termin mă lași afară?

– Nu, că avem multă treabă și imediat se lasă noaptea.

Apoi m-am așezat turcește în fața ei, pe covor, ca și când o convocam la o ședință amicală să discutăm împreună decizia ei. (De fiecare dată când îmi amintesc acest episod, mă gândesc cât de greu trebuie să îi fi fost mamei, ca după doi adolescenți docili, o fetiță mică mică, fiica ei, să îi pună la îndoială deciziile și răspunsurile de mamă.)

– Mama, dar de ce?

– Păi cum adică de ce?

– De ce nu îmi dai voie să ies afară la joacă? De când te tot rog, deja m-aș fi întors de afară…

– Of, am atâtea pe cap și tu pui în continuu, dar chiar în continuu întrebări! Răspunsul e tot NU. Pentru că eu sunt mama și așa am spus eu.

– Mama, dar dacă eu nu înțeleg de ce îmi spui Da sau Nu eu de unde voi ști cum să gândesc pentru mine?

– Pleacă de aici, nu mai pot. Totul trebuie să fie numai cum vrei tu mereu!

M-am dus în cameră strigând întruna că așa ceva e nedrept și că nu e corect.

Acela a fost un moment de mare întrebare pentru mine legat de viață și de creșterea ca Om. M-am dus în camera mea și, cu ochii țintuiți pe biblioteca din lemn lăcuit și vitrine din sticlă din fața mea, am început să îmi imaginez cum voi crește eu mare și voi scrie cărți pentru părinți fericiți și copii liniștiți.

Acum, ani mai târziu de lecturi intense, activități legate de creșterea și dezvoltarea copiilor, și, cel mai important, de dezvoltare proprie, mă uit cu ochi limpezi la întreaga scenă din trecut. Psihologul clinician din mine vede clar rolurile din scenă, cum se manifestă Eul Copil și Eul Părinte și cum lipsește Eul Adult. Și pot vedea și De Ce se manifestă și ce putem face pentru a schimba scena, chiar acolo în trecut, și chiar aici, în prezent, atât eu, cât și mama. Dar aici nu e vorba despre a repara lucrurile, așa cum mi-am dorit ani la rând. Pentru că mama din scena anilor ’90 și copilul de acolo, au rămas acolo. Iar noi, din fericire, am crescut în două femei asumate și conștiente.

Între timp, s-au tiparit multe cărți și bloguri despre parentaj, relații funcționale de familie, copil interior și adulți fericiți. Ba chiar s-a publicat și o carte grozavă, numită „Părinți liniștiți, copii fericiți” (a se vedea și subtilitatea amuzantă a rolului pe care mi-l asumasem în scena povestită), o carte scrisă de Dr. Laura Markham, promotoare a principiilor „Cercul Siguranței”.

Acest blog este strict despre experiența mea ca mamă, copil de mamă și tată, femeie, soție, om în creștere și conectare. Ca mine mai sunt milioane de oameni în întreaga lume. Iar pentru mamele și femeile la început de drum, care rezonează cu conținutul blogului, sper ca aceste rânduri să le fie de sprijin și încurajare.

Poftă la citit!

sursa foto: acuteaday.com

Please follow and like us:
0
Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *