There is more

Zilele lungi, cu iubirea atașată de tine, într-un corp adorabil de 8 kilograme și multe zâmbete și un amalgam de emoții exprimate prin câteva fețișoare, râsete și mult plâns, pot fi… ei bine, foarte lungi. Barem, de ai fi la tine acasă, însă scenariul poate fi complet, numai cu toate butoanele aprinse, ca la păcănăele, și unde e asta cel mai probabil? Da, în casa părintească. Da, da, acolo unde probabil mai ai una alta de rezolvat (asta e o altă poveste, de scris mai târziu). Suntem la bunici de câteva zile bune care trec altfel decât planificat.

Iubirea asta de 8 kilograme, dependentă și needy (așa cum ai întâlnit prin relații de-a lungul vieții, relații de care ai fugit ca iepurele de lup), are multe și diverse nevoi de îndeplinit. Pe unele dintre ele învață cum să le îndeplinească singur, însă pe cele mai multe dintre ele, căci și ele cresc exponențial cu vârsta, le vor îndeplini adulții de referință din jur. Acum este la 7,5 luni magice ale ei, și intens de frumoase ale noastre. Se poate hrăni (parțial) singură (da, da, controversata autodiversificare „cu mâncare mai mult pe jos decât în stomac”), poate să ajungă la diverse obiecte singură, poate să exprime multe tonalități de voce (foarte multe! și …pentru foarte mult timp), poate iniția diverse jocuri simple de interacțiune și cam asta e toată lista. Învață multe și eu alături de ea. Acum că este într-un mediu nou cu mulți ochi ațintiți spre ea, cu multe brațe care se întind de-a valma la ea, trezindu-se de câteva ori pe zi în apropierea intimă a unui chip relativ nou pentru ea și pentru ochii ei exploratori, a decis că brațele mamei sunt mediul cel mai potrivit din care poate privi, comunica și interacționa. Basically, din care își poate desfășura firesc viața, așa cum face la ea acasă: râzând, chicotind, urmărind și analizând tot. Ceea ce speram să fie o pauză de lucru și relaxare, a devenit un fel de teren minat, plin de speranța fiecărei dimineți „că poate astăzi va alege măcar un bunic sau o mătușă cu care să stea”. Așteptările mele s-au dărâmat ca la domino. După 6 zile, nicio schimbare,

Și de aici, implozia. Creierul meu arată ca o farfurie de spaghetti lungi, lungi, în care cineva învârte cu poftă și nesaț o furculiță ascuțită. Dau explicații, căci se cer, ofer atenție ei în mod special, adulților dezamăgiți din preajmă, și apoi frigiderului, care mă recompensează fals și mincinos, cât să tacă mintea. E doar o perioadă. Umană. De mamă. Și când furculița aia imaginară se învârte adânc în farfuria taman din vesela copilăriei, ies din dedesubturi și incomoditățile copilului interior al mamei. Adică al meu. Și cum spunea Alfie Kohn,o nevoie neîmplinită rămâne o nevoie, și iată că am mai descoperit câteva de ale mele. Iar micul Om nu face decât să reflecte starea de tensiune în tandem cu mine.

Zilele acestea am auzit adesea în mintea mea rulând gânduri precum „sunt o mamă îndeajuns de bună?”, „am făcut destule pentru copilul meu?”, „îi las prea mult spațiu?”, „o cresc prea din cărți?”,„deciziile mele sunt bune?”, „arăt groaznic” și apoi… „te rog, te rog, azi stai și cu ei, ca să fie bucuroși și să nu se mai lege de mine”, „zâmbește frumos, ești puternică”, „hai că poți, trece și asta”, „pfff! te rog nu plânge micule Om chiar acum”, „of, o luăm de la capăt!”. Au fost momente în care simțeam că nu aveam loc să stau în pielea mea, în corpul meu. Momente în care îmi venea să plâng și de fapt începeam să cânt brusc „Bate vântul frunzele..”. Și atunci plângea ea, micul Om, pentru mine. M-am auzit spunându-i încetișor mamei: am impresia că dau un examen și copilul meu e foaia de lucrare analizată pe toate părțile în fața rudelor. Mama mi-a zâmbit și m-a mângâiat și aducând o oază de bine. M-am întors instantaneu în copilărie, atunci când mă certa în fața familiei extinse “ca să țin minte să nu mai fac”, eu punând capul în jos și așteptând să mă salveze vreo mătușă care știa de severitatea mamei. Dar acum eram adult și mama mă mângâia. De fapt, a mângâiat acel copil de 7 anișori, fetița cu codițe care încă mai e trează și avidă după conectare cu mama ei. Acum a primit-o.

Am lucrat și lucrez să dezvolt în noua mea familie relații de iubire necondiționată, libere de așteptări și interpretări proprii. Adică, decât să cred ceva despre copilul meu, mai bine o observ mai întâi și caut să îi citesc comportamentul. Decât să interpretez o stare emoțională de a ei, un „moft”, mai bine stau lângă ea cu răbdare. Cel mai revelator exemplu pentru mine, care e un „a-ha!” foarte des, este la somnurile ei de zi. Se întâmplă uneori să vreau să grăbesc adormirea ei și uneori pare că îmi face în ciudă – se zvârcolește, dă din picioare, o iau în brațe, pare că e activă și că ar relua jocul, o plimb, o pun iar la somn, o iau de la capăt, pare că are mofturi, continui să am încredere în mine cu laitmotivul „there is more”, ca în final să dea și ultimul râgâit (despre care nu știu că e ultimul) și apoi să adoarmă aproape instantaneu. Pot să mă înfurii, pentru că așteptarea mea este alta. Și uneori, da, îmi pierd răbdarea. Și asta e uman. Și atunci mă gândesc că aș vrea să fiu supraom. Și natura face să mă extindă mai mult către asta, căci îmi arată că pot încă puțin. There is more. Întotdeauna mai este ceva. Un fel de poate că e mai mult decât cred/ gândesc/ văd eu.  Poate că pot mai mult decât cred eu.

Însă nu este nevoie să faci lucrurile singură. Cere sprijinul unei prietene, unui părinte, unei bone, chiar și numai pentru câteva ore în care mintea ta se poate deconecta și se poate aerisi.

Dragă mamă, ori de câte ori simți că nu mai poți, că e destul, că nu mai reziști, că vrei altceva: Respiră. Ești în curs de a deveni un supraom 🙂 Și dacă nu a trecut starea ta, las-o să fie și ai încredere că mai poți încă puțin față decât ai putut ieri și mai puțin decât vei afla că poți, mâine.

Inspiră. Expiră. Respiră.

Foto: Love Yourself by Lim Heng Swee / threadless.com

Please follow and like us:
0
Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *