Redirecționează taifunul ori de câte ori ai ocazia

Sunt om. Dar uneori îmi vine să urlu ca o fiară. Ca un animal la limita supraviețuirii, care e capabil să muște și să sfâșie, să lovească orice prinde în cale. Cu onestitate. E greu să te iubești când te știi și așa.

Sunt om. Cu rațiune, adaptat într-o societate, între alți oameni, care pot fi răniți. Un om care are în grijă un alt om mai mic, pe care îl îndrumă nu în pădure, ci în comunitate și comuniune cu oamenii care îl înconjoară.

Sunt om. Ce îl învăț pe micul Om să simtă și să creadă despre sine când va fi și ea așa? Ce e de făcut când crește furia până peste limita toleranței și lângă tine ai o ființă mică, delicată, nevinovată, care se uită la tine confuz?

Multă lume îmi spune că nu mă poate imagina furioasă, cu toată blândețea și calmul ce le eman. Sunt om. Și oamenii au și emoții care nu le plac și cu care uneori nu știu ce să facă. Și aș vrea ca ea să învețe împreună cu mine, să se iubească și atunci când pare cel mai de neiubit.

Mă înfurii când o zi întreagă vreau să mănânc în repetate rânduri și orice duc în apropierea gurii îmi dispare subit, adesea cu o palmă la pachet (pe care mi-o dă ea mie, din necoordonare), când vreau de ore bune să ajung la toaletă și nu reușesc de plânsete drăguțe și cățărările omului-maimuță, căruia îi vorbesc dulce și calm. Când mă schimb de trei rânduri de haine vomate și scuipate, până ajung să împrumut din dulapul soțului. Când mă străduiesc să gestionez o mică caracatiță care se răsucește în fel și chip, la schimbat de haine, scutece, adormire, orice. Când vreau să mă liniștesc și să citim împreună sau să ne concentrăm pe altceva, iar cărțile, oooof, tocmai cărțile, ajung rupte, sfâșiate, mâncate. Toate astea într-o singură zi. Adesea în mai multe la rând. Vi se pare cunoscut?

Respir. Pun pauză gândurilor, care uneori se întreabă dacă nu cumva sunt eu totuși “prea blândă”, uneori mănânc ceva doar ca să țin gura ocupată, nu cumva să strige.

Dar nu scriu ca să scot gratuit afară. Ci pentru că acum o săpămână am citit un articol al Prințesei Urbane despre educația cu lovituri, iar în comentarii câteva mămici întrebau și așteptau cu ardoare experiențe umane de părinte în care ai vrea să explodezi și uneori o faci. Și ce-i de făcut, cum gestionezi astfel de momente?

Le luăm pe rând. Mai întâi: Ce e cu toate aceste comportamente mârâite la un copil mai mic de doi ani? Sunt de îndreptat

E un comportament aparent haotic prin care copilașii gestionează durerea infernală de gingii, oboseala, suprastimularea, tristețea, o bucurie prea intensă (surescitarea), supărarea, iritarea, o gamă largă de emoții cu care fiecare din noi ne naștem și pe care învățăm sau nu să ni le organizăm. Ele nu sunt de corectat, ci e nevoie să le dăm o coerență.

Apoi, ce puteam face în această duminică dimineața, plină de furie, singură cu ea acasă, gata-gata să explodez? Când rezervorul meu de calm și de iubire era complet gol?

– să o lovesc/ bruschez/ vorbesc răspicat sau apăsat. Îi opream comportamentul? Poate. Rezolvam cauza lui, adică durerea de gingie peste oboseala ei? Nu. Ce obțineam? O învățam că ea nu contează, că durerea ei și exprimarea durerii ei de om, nu contează, că starea ei interioară de agitație nu e bună, că persoana pe care ea o iubește și care trebuie să o regleze emoțional și să aibă grijă de ea, o rănește, o umilește. Și că asta e metoda bună când va fi și ea adult și va avea astfel de situații cu colegi, parteneri, copii. Eu sfârșeam prin vinovăție pentru că am abuzat-o.

– să o pun în fața unui ecran cu desene/muzică/animație pentru bebeluși ca eu să mă duc să trag o gură de aer 2-3 minute inofensive? – ce obțineam? Ea se absorbea într-o altă lume, creierul i se suprasolicita de stimuli noi, i se bloca partea creierului cu care tocmai trebuia să își organizeze emoțiile ghidată de mine. O învățam prin experiență că atunci când e furioasă/tristă/supărată va trebui să se izoleze, să se descurce singură, să sufere în solitudine căci nimeni nu o va putea ajuta. Cunoașteți adulți care seara ajung acasă și se izolează în fața unui ecran? Care preferă să se descurce singuri și să fie mândri de independența lor? Ei sunt acești copii. Care uneori ajung copleșiți, se simt singuri și neînțeleși și cred că doar ei se pot ajuta singuri.

– să îi distrag atenția cu cărți (ceea ce tind să fac mai mereu, din inerție) – nu, nu se reglează, fuge în altă lume, imaginară, unde învață să își creeze o realitate distinctă. Dacă nu știți astfel de adulți, vă spune unul care a fost așa: cel care se străduiește să atingă perfecțiunea, el e salvatorul, cel care vrea binele tuturor, uneori cu orice preț. Cel care lucrează până uită de el, adesea în voluntariat, supraresponsabilizându-se pentru alții. E cel care vrea să facă lumea mai bună, aproape cu orice preț, pentru că nu o poate accepta pe a lui. Căci nu se simte în siguranță mai ales singur și vrea să creeze o lume sigură pentru el și ceilalți, uneori chiar cu încrâncenare.

Cam aceste variante vin la primul impuls. Impulsul acesta e de fapt copilul nostru interior care reacționează emoțional cu rațiunea unui copil. Căci da, fiecare din noi avem un copil interior chiar și în părți din creierul nostru, din care răspundem prin comportamente pe care adesea le regretăm ulterior sau le găsim motive raționale ca să scăpăm de vinovăție.

Ce am reușit să aleg să fac:

– să trag aer în piept, să respir, pentru a mă regla fizic (bătăile ritmice ale inimii, respirație lentă, detensionarea corpului, a mușchilor, descleștarea fizică). Am respirat adânc de trei ori, până am simțit cum abdomenul meu e un lac liniștit (înainte era furtună pe mare)

– am spus mental (uneori și verbalizez): STOP. Pentru orice gând care mă bâzâia și făcea hărmălaie în capul meu (nu mai pot, nu mai rezist, vreau să contez, stai locului, mă enervezi, mă disperă neputința, vreau altceva, vreau să mă asculți, ascultă-mă și pe mine, îmi trebuie liniște acum, trebuie să mă înțelegi). Recunoașteți în acest tip de gânduri un copil speriat că a pierdut controlul, că nu e validat, că nu e văzut?

– am pus-o pe micul Om în sistemul de purtare și am ieșit afară ca să poată adormi, să se odihnească protejată la pieptul meu (proaspăt reglat prin respirație), iar eu să îmi golesc mintea în plimbare

– i-am vorbit uităndu-mă la ea, pe o voce joasă, calmă, mângâind-o, organizându-i emoțiile fără să încerc să i le schimb sau să o scot din starea de iritare (i-am spus: Te înțeleg. Îmi pare rău că te doare, că nu ai reușit să adormi la timp și că ești obosită. Sunt aici, lângă tine. E firesc să fii supărată și iritată. Te înțeleg, sunt lângă tine. E în regulă să te simți așa. Ne vom plimba acum ca să te poți odihni.) Apoi am tăcut și am continuat să o mângăi pe spate. A adormit continuându-și somnul timp de două ore.

– am împărtășit cu cineva foarte apropiat starea mea interioară, m-am confesat, în scris (în timpul purtării am mâinile libere)

– m-am plimbat doar la soare să mă încarc, să îmi încarc bateriile. Când nu e soare, mă duc lângă un copac sau îmi cumpăr flori

– am mai respirat conștient, golind mintea (când te concentrezi pe respirație, pe inspir-expir, urmărind aerul în corpul tău, mintea se golește) – voi reveni cu un articol cu exerciții specifice

– în alte situații mai intense, las să iasă plânsul odată cu ea și ne descărcăm amândouă, dacă nu am spațiul sau momentul să o fac separat de ea

Ce sper că am învățat-o astăzi e că este în regulă să simtă ceea ce simte. Că știe ce simte și că o să treacă. Că e uman și nimic greșit în comportamentul ei, atâta vreme cât nu rănește fizic alte persoane. Că atunci când simți că nu mai poți gestiona o situație, respiră. Și soluția iese în final la iveală. Că poți lăsa să iasă emoțiile în siguranță.

Ce mi-am amintit: că munca cu mine e continuă, că astfel de momente revin mereu, că fiecare moment câștigat mă face să mă simt mai bine, mai puternică, mai încrezătoare. Nu mai bună. Ci mai bine.

Sunt om și sunt vulnerabil. Sunt om și am nevoie de conectare pentru reglare emoțională. Sunt om, și am în mine peste 30 de emoții pe care le trăiesc, uneori la intensitate copleșitoare. Sunt om și părinte și îmi doresc să construiesc în familia mea relații bazate pe sinceritate, încredere, respect, iubire. Sunt om și adesea greșesc.

Aceste practici le găsiți în mare în Teoria Atașamentului, și în cărțile lui Siegel care a studiat la copii această coerență a emoțiilor, integrându-le din creierul drept în creierul stâng. Însă parentingul nu e (doar) în cărți. El înseamnă relație și relaționare, și singurele manuale de instrucțiuni sunt copilul și părintele din exact acea relație, cu particularitățile sale. Dintre cei doi însă, adultul, părintele, e cel care creează o relație de siguranță, și pentru asta e nevoie de exercițiu, de autocunoaștere și de conștientizare continuă. E nevoie de greșeli, de vulnerabilitate și necontrol, pentru a vedea cu claritate indiciile.

Iar primul și cel mai simplu pas care ne aduce în noi și în momentul prezent este: respirația. Așa că draga mea, te înțeleg și îți doresc să poți cât mai des să închizi ochii, să respiri adânc, să te integrezi, să te aduni din toate activitățile și to do-urile unde ai mai lăsat o bucățică din tine, și să îți amintești că deja faci o treabă minunată!.

 

P.S: revin curând cu câteva exerciții de respirație și imagerie care să ne ajute în momentele de criză

 

 

foto credit:  Galoping Storm by Eternal Legend

Please follow and like us:
0

1 Comment

  1. Răspunde

    Sabina

    minunat articol! ❤️

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *