Se nasc trei oameni

Cu sinceritate.

Când am aflat despre sarcină timpul s-a oprit brusc. Apoi timp de o secundă s-a derulat cu repeziciune prin fața ochilor ștergând absolut toate planurile pentru viitorul apropiat pe care le făcusem, înlocuindu-se cu o stare de bine, de euforie. Ca și când ai face un salt de la înălțime și când ai ajuns jos te bucuri că ești întreg, că ai învins o frică, iar adrenalina care sfârâie în tine îți amintește cât de curajos ești. Și cât de viu. Și ce grozav e să fi înfruntat o frică imensă din viața ta! Ei bine, vestea sarcinii a fost pentru mine un fel de salt cu parașuta. Dar zborul abia acum îl trăiesc 😊

Și apoi a început dezintegrarea. Spunea odată un psihoterapeut pe care îl urmăresc, că planurile noastre, cele de care ne atașăm, sunt un fel de amintiri despre viitor. Le înmagazinăm bine în imaginația noastră, le dăm viață, investind în ele energie, timp, culori și persoane,. Naștem emoții despre acele evenimente, și astfel ele se transformă într-un soi de amintiri ca și când ar fi existat în realitate. Și e sănătos să ai planuri, atâta vreme cât nu aduci multă emoție și atașare, construind pe un subconștient de „asta trebuie că se va întâmpla”. Aceasta a fost prima mea lecție la început de drum de părinte.

Pe măsură ce sarcina evolua și făceam eforturi tot mai conștiente de a mă alinia cu mine și cu micul Om, consumam foarte multă energie. Mă gândeam la ea, la cum urma să fie nașterea, iar procesul de naștere ca atare mi-a luat foarte mult timp să îl accept, ce să mai zic de pregătirea momentului în sine (naștere conștientă, în care îmi ascult corpul meu și pe bebeluș).  Lucrul cu frica de durere, asumarea unei nașteri naturale (speram eu) 100%, epuizarea de după, logistica de acasă cu cele necesare unui nou-născut, toate erau o presiune. Am uitat complet de igiena emoțională și oricum nu aveam să știu cum va fi, căci eram mamă pentru prima dată. Acum că mă uit în urmă și îmi dau seama că PRIMA sarcină e ceva ce nu voi mai trăi – adică o sarcină liniștită, plină de ceaiuri și cărți – îmi dau o palmă zdravănă, căci era mult mai simplu și mai sănătos să mă opresc și să stau. Degeaba. Doar așa, de bucurie, că pot. Vremuri apuse.

Am căutat până am găsit un medic care să mă asiste la naștere, în care să am încredere că înțelege ceea ce ne dorim și că indiferent de cum vor ieși lucrurile, va trage spre același țel cu mine: integrarea naturală și imediată a micuței în familie (fără lapte praf în spital, cu ora magică, atașare corectă la sân, încurajarea alăptării și prezența tatălui pe tot parcursul travaliului și a nașterii, dacă va dori). Am găsit acest medic abia în săptămâna 37 de sarcină (medicul nr 5) și am construit împreună o relație de încredere. Nașterea a fost la 40 de săptămâni, cu cezariană impusă medical, la rece. M-am dus pentru măsurători și am intrat în operație. Cu calm și blândețe, însă speriată.

40 de minute mai târziu (sau poate mai mult) am ținut-o în brațe pe micul Om, la sân, având orele magice împreună cu tatăl ei, la terapie intensivă. A stat cu noi 8 ore. Anesteziată eu, euforici amândoi, fericiți, abia așteptam să ajungem acasă. Atunci timpul s-a oprit în loc ca să ne inunde de fericire. Prima întâlnire în trei.

La o săptămână după ce am ajuns acasă tot sistemul meu a început să o ia razna. Credeam că e lăuzia, că sunt hormonii de după, cocktailul biochimic din organism care era ca la pupitrul unui DJ cu cantitățile. De fapt, voiam să găsesc vinovații despre care vorbeau psihologii și medicii, care încadrează uneori prea repede simptomatologia în depresia post-partum. Da, există depresia post-partum și nu e de joacă cu ea, ci e de luat serios în calcul. Însă indicatorii mei nu arătau asta, deși tristețea din interiorul meu era cruntă. Se lăsa adesea cu lacrimi, nu de neputință și nou, ci de tristețe. Pe fondul reconfigurării nopților de somn, eliberarea, plânsul, nu mai puteau fi ținute în control. În sfârșit, lăsam controlul și autocontrolul complet.

Pierdusem orice formă de control asupra corpului meu cu totul, încă de când adăpostea două inimi. Nu spuneam nimănui, nici măcar mie, că abia așteptam să aterizez înapoi în mine, cea care mă știam de dinainte. Dar ea nu mai era. Paf! A dispărut. De la primele două celule care s-au întâlnit să îl formeze pe micul Om. Pa. Nu mai este. M-am uitat în oglindă. Ce era cu corpul ăsta nou? Cu fabrica asta nouă care merge singură și produce continuu hrană și energie pentru o viață nouă? Eu? Sunt eu?

Am trăit două despărțiri. Una de mine. Și a plecat cu multe: cu nesiguranță, cu anxietate, cu flu flu-uri de visare, dar și cu libertate fizică. Nu mai aveam de ales, mersul contra unui curent de apă în valuri este obositor și neomenesc. Am acceptat că a plecat ce știam despre mine și am ales să mă opresc și să încep să mă descopăr, fără interpretări. Fără bun/rău, fără valoare/nonvaloare, fără dihotomiile în care trăiam cu bucurie și neștiință înainte. Aici a fost hotarul în care am ieșit din cine știam de la alții că sunt (părinți, frați, prieteni, șefi sau în oricine căutam să mă oglindesc) și cine sunt eu cu adevărat. Procesul e lung, e abia la început, straturile depuse sunt fiecare ca o a doua piele. Dar e fantastic. E cu asumare, cu durere, cu râsete, cu o altfel de libertate. Libertatea de a fi, fără niciun fel de traducere.

A doua despărțire a fost de ea. Avea 21 de zile, o țineam în brațe pe canapeaua din camera ei și am văzut-o. Pe ea, pe micul Om. Abia atunci am realizat că este o persoană DIFERITĂ de persoana mea. Un OM nou. Deși nu îmi amintesc să o fi lăsat din brațe în cele 21 de zile, decât la tatăl ei sau la mama mea și foarte puțin. Nu era doar un corp diferit, ci de-a dreptul o altă persoană, cu propriile EI însușiri, cu propriile EI dorințe, cu propriul EI ritm. Am plâns eliberator, căci chiar EA a ieșit prin mine, și abia atunci am fost pregătită să îi dau drumul cu adevărat. Poate că în nașterea naturală, când travaliul îți anunță întreg sistemul că urmează să separe noua ființă de tine, că hrana se va face prin sân, nu prin cordonul ombilical, că protecția se va face prin brațe, piele și voce, nu prin placentă, că habitatul extern va fi protejat prin comportament și alegeri, nu prin funcționalitatea naturală a corpului tău, poate că atunci despărțirea este mai ușurată conștient. Sau poate depinde doar de atașamentul cognitiv și emoțional al mamei de ideea de sarcină în sine. Cert este că aveam 21 de zile de MAMĂ în afara sarcinii când am realizat că sunt mamă. Atunci am născut și conștient.

Cât despre TATĂ, aleg să nu vorbesc în numele lui. Bărbatul, care fără copilaș nu ar fi fost TATĂ, are propriul său drum și alegere de conștientizare. Da, inclusiv hormonii săi sunt afectați, indirect de copil, direct de partenera care emană substanțe pe care corpul lui le traduce și le transformă într-un comportament de protecție pentru familie și habitat. Dar are și el un copil interior care se vindecă, dacă alege să îi facă loc, odată cu relația cu propriul său copil. În cazul nostru, lui i se spune că arată altfel, că trăsăturile sale sunt mai dulci, că e mai așezat în el. Este un om curajos și un Bărbat conștient, așa că a făcut cele mai bune alegeri pentru el.

Trei oameni noi, odată cu venirea primului copil, cu formarea noiii familii. Și asta se întâmplă în fiecare minut în această lume mare. O dinamică extrem de frumoasă.

Ce vreau să arăt e că sarcina și parentingul sunt ocazii grozave pe care le primim, în mod natural, de a ne vedea cu claritate și de a ajusta ceea ce ne dorim la noi. Să vedem mai clar ce slăbiciuni avem, ce facem și nu funcționează, ce vise am uitat să ne îndeplinim. Într-un aluat de nou, de schimbări biochimice, oboseală, oxitocină, drag, învățare experiențială (căci nu ne-am născut învățați să schimbăm scutece), suntem într-o vulnerabilitate continuă care scoate la lumină tot ce ne place și ce nu ne place, tot ce știam și ce nu știam despre noi. Acum e momentul cel mai potrivit și mai frumos de a ne privi cu blândețe și răbdare, de a ne îmbrățișa și de a ne iubi nu doar reciproc, ci și pe noi înșine. Acum avem ocazia să punem bazele unei relații sănătoase, de siguranță, acceptare și iubire cu un Om pe care îl iubim necondiționat. Și apoi să replicăm asta în celelalte relații din viața noastră.

Copiii ne învață cel mai de preț lucru: iubirea necondiționată în relații de interdependență. Cred că generațiile noi de părinți pot lua un caiet de notițe numit “Lecții de la copilul meu”. Dacă am face asta, cu siguranță că peste 20 de ani ar scădea tirajul și interesul pentru cărțile de dezvoltare personală 😊

Please follow and like us:
0

4 Comments

  1. Răspunde

    Ioana R

    Copiii ne învață cel mai de preț lucru: iubirea necondiționată în relații de interdependența.. oooo da!
    Asa e Catalina! Multumesc pentru impartasire.
    Ce perioade frumoase am avut cu copiii mici! Ce mult mi-a placut sa fiu o mamica insarcinata! Am adorat perioada aceea. M-am regasit in ce ne-ai povestit tu aici. Multumesc!

    1. Răspunde

      Catalina

      Ioana, ce mult mă bucur că ai împărtășit asta! Vorbești ca o mamă feiricită și implinită ❤

  2. Răspunde

    andreea anghel

    este unul dintre cele mai frumoase articole ( pe tema parinti/ mami/ bebe) pe care l-am citit in ultimii doi ani si te felicit pentru el!

    1. Răspunde

      Catalina

      Doamne Andreea, nu ai idee câtă bucurie ai creat în mine! tare îți mulțumesc pentru cuvinte

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *