Cât îți dai voie?

Știi diminețile alea când te trezești cu oarecare tristețe, oboseală, sau pur și simplu energie scăzută?

Deschid ochii pentru a nenumărata oară, și bănuiesc că în spatele draperiilor ziua nu s-a ivit încă. Ea gângurește fericit când îi sărut obrăjorul perfect rotund și perfect porțelanat, mirosind a urme de lăptic mieros de mamă.

Îi râd ochii în întuneric. Știu asta, pentru că mi s-a adaptat vederea la lampa de veghe și îi pot vedea gropița din obrăjor. Copilaș dulce. Nu se poate ridica, stă tot pe spate și abia așteaptă să se joace. Eu, să dorm. Își frânge mânuțele ca o bătrânică înțeleaptă, în timp ce analizează încăperea. Mai aprind încă o lampă de veche care cântă încetișor un Mozart îmbucurător pentru ea, somnifer pentru mine. Hai, ridică-te, pune zâmbetul pe față, uite cât de minunată e minunea ta. Fii și tu la fel pentru ea. Și mă ridic pe jumătate, o gâdil și îi râd și îmi dau lacrimile de bucurie și de durere fizică în spatele arcuit. Iubito, păpușarul mamei a aruncat-o de undeva de sus și uite, mi-a căzut mâna într-o parte și umărul parcă ar fi al altcuiva.  Ea râde. Eu la fel. Mă mai trântesc odată lângă ea. Aș ridica-o sus, dar mă dor și încheieturile. Și coatele. Oare mai e ceva putere rămasă în brațe? Sigur că mai e. Mereu mai e încă puțin, chiar și atunci când crezi că ai ajuns la fundul sacului.

O iau în brațe, ne iubim, ne plimbăm prin casă, îi prezint orașul de la fiecare fereastră din casă.  Mă uit la ceas din nou. Hai, mai rezistă încă puțin, imediat va adormi. E doar 5.  Apoi 5:20. Apoi 5:40. Gata, mă duc să cer ajutor. Puțin. Doar pentru puțin somn. Atât. Și mă duc la iubitul meu exilat pe canapeaua din living. Îmi e milă să îl trezesc, doarme atât de bine în lumina asta caldă. Ies din cameră. Mai fac o tură de casă. Hai încă puțin, știi că poți. Mai beau apă. Mai negociez cu mine. E 6. O mai plimbi tu, te rog? Și brațele mi se golesc dintr-o dată. Mahmură și împleticindă, merg înspre pat și mă las în salteaua patului ca într-o apă lină și mângâietoare. Gata, acum te poți lăsa în voia somnului.

Adorm gândind la această negociere continuă. Cum am ajuns aici? De ce să fie cu lungi conversații mentale? Da, îmi e foarte teamă să mă arăt vulnerabilă, chiar și față de el. Nu vreau să fiu victimă. Nici eroină. Ci onestă. Față de mine. Atât de multe programe rulează în mine, încât o văd cu ochii minții pe Cătălina mică, cu bretonul strâmb, uitându-se la mama ei cum mișună în continuu prin casă, făcând mereu câte ceva și bolborsind că le face singură. Ea, mama, mereu doar ea singură. Oare de ce nu se oprește? Oare de ce îmi cere ajutorul obligându-mă să fac ceva, ca și când ar trebui să vină de la mine dorința de a o ajuta? Eu nu vreau să o salvez de la treburi. Vreau să mă joc. Mai bine mă întorc la cărțile mele.  Sigur că nu îmi doresc ca fiica mea să fie doar un privitor al familiei, un spectator la viața noastră. Dar nu despre ea e vorba aici. Ci de copilul ascuns în mama ei care are ocazia de vindecare. De mângâiere. De alinare. Care a suferit mai mereu singur, pentru că mama ei avea treabă. Toate mamele erau ocupate pe atunci. Acum mă simt privilegiată să pot sta cu mama cât îmi doresc și cu fiica mea cât are nevoie, să am sprijin din jur, să am cui să îl cer, să am un partener implicat și prezent în relația cu ea.

Cu toate astea, uneori, chiar am nevoie să stau doar cu ochii în tavanul alb și gol. Și tot ce pot să fac atunci când nu pot privi tavanul în gol ventilându-mă de oboseală, tristețe, sau orice stare neproductivă, este să fiu sinceră. Așa că îmi iau copilul în brațe, o mângâi, mă uit în ochii ei atât de albaștri și îi spun cu sinceritate: Ehei draga mea, viața asta e în multe feluri, și oamenii la fel. Știi cum eram ieri, plină de energie și joacă? Azi e mai puțin în rezervor. Dar te iubesc ca și ieri. Te iubesc de mă întreb unde încape totul. Și îmi e greu să mă las să „nu mai pot” în vreun fel. Mai ales că sunt o norocoasă, cu nopți pe jumătate dormite adunat, cu tine comunicativă și conectată. Uite, acum mă simt confuză, urâcioasă, neputincioasă, slabă. Mă pișcă ochii și pleoapele mi-s grele. Și aș vrea să mă simt acum perfectă și energică și să îți ofer tot ce am mai bun, în loc de ce am acum. Dar cred că cel mai bun dar pe care ți-l pot oferi acum este să mă iubesc pe mine și să fiu sinceră. Și să îți arăt că mama ta poate fi și așa. Și e în regulă. Și e bine. Și iubirea mea rămâne la fel de aprinsă ca flacăra unei lumânări. Indiferent de cum arată lumânarea, de cât e de mică, de mare, de slabă, de grasă, de ponosită sau frumos colorată. Lumina ei e la fel de intensă. Și de sinceră. 

Și ea râde cu ochi cu tot, și își dezvelește șugubăț gingiile goale la mine, ca și când înțelege tot, tot, tot. Și o strâng la piept pe ea de drag și între noi se mai cuibărește o copilă mică, mică.

Și eu mă vindec.

Dragă mamă, cât de vulnerabilă îți dai voie să fii?

photo: arhiva personală, DWL photography

Please follow and like us:
0
Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *