Dă să te miros puțin

Cum ne comportăm cu copiii? Cum ne jucăm cu ei și cum le vorbim? Sigur că ne place adesea să le prezentăm lumea prin cele mai zglobii sunete și tonuri. Și le vorbim pe toate intonațiile, înaltele, grelele, toată paleta entuziastă pe care o avem la dispoziție.

E îndeajuns să ieși în parc, cu un bebeluș smotocibil la purtător (așa cum sunt toți!) și imediat asiști la o ploaie de “Vaaaaaaaaai! Ce drăăăăguuuuuuțăă eeee! Ai cui sunt ochii ăia, măi puișor?” Ai ei, ai ei sunt! îmi vine să tot răspund la întrebarea pe care o aud de n ori pe zi. Azi la piață domnul cu căpșunii a ținut morțiș să se apropie de micul Om din sistemul de purtare: „Vreau să te simt, ești asa de fină!” „Dă să te miros puțin” zice doamna de lângă. Instantaneu mica drăgălășenie a făcut ca un dragon înfuriat, cu ochii tulburați și fața roșie. “Ei, ei, nu nu, nu te supăra că nu ai de ce!” au început adulții de după tarabă. Am oftat iar, căci parcă ce ai putea să le mai spui decât un mulțumesc printre dinți și “O zi bună!” M-am înfuriat pentru câteva secunde, dar mi-a venit imediat în minte cum chiar înainte de ieși din casă mi-am înfrânat un ropot de pupături pe cutele alea adorabile ale ei.

Dacă este ceva ce aș vrea să o învăț pe fiica mea despre relații este cum să pună limite sănătoase. Limitele și spațiul personal sunt importante și necesare. Dar avem în spate un istoric de “fii tu ăla bun întotdeauna”, de “nu deranja pe celălalt nici măcar cu vorba”, de “capul plecat sabia nu-l taie”. O pioșenie exagerată, care ne face doar slabi, nicidecum drepți în fața celorlalți. Și nici plini de compasiune față de cei din jur. Dar mai ales, care ne învață să îl prețuim pe celălalt mai mult decât pe noi, iar costul adesea suntem noi înșine și dorințele noastre.

Brené Brown vorbește minunat despre limite: Să îndrăznești să pui limite este despre a avea curajul de a ne iubi pe noi înșine, chiar când riscăm să îi dezamăgim pe ceilalți. Cât de minunat și clar spus, nu-i așa? Altfel, vom măsura cât de valoroși suntem în funcție de cât de mult ne plac sau ne aprobă ceilalți. Iar asta e o presiune prea mare pentru oricine, darămite pentru niște umeri atât de mici. Căci chiar asta facem, ne așteptăm ca bebelușii, copilașii, drăgălașii de ei, să fie doar așa: drăgălași și cooperanți. Căci altfel, ceva e greșit. La ei sau la educația lor. Și ne așteptăm să ne lase să îi iubim cum și când vrem noi, doar pentru că ei sunt mici și inocenți și disponibili mereu. Dar copiii nu sunt.

Am citit odată pe un perete ceva grozav. Încă port cuvintelea alea cu mine. Scria așa:

Copiii sunt oameni.

Mai e nevoie să știm altceva?

Sigur că au nevoie de încântarea noastră. Oricine are, chiar și partenerul și propriii noștri părinți. Sigur că au nevoie de aprecierea și iubirea noastră. Căci sunt oameni.

Dar să ne amintim să îi și respectăm ca oameni. Au doar dimensiuni mai mici. Și un miros după care ar trebui să se facă un parfum 🙂

Please follow and like us:
0

1 Comment

  1. Răspunde

    Cum adică limite cu iubire necondiționată? – mamainprezent.ro

    […] Brené Brown vorbește minunat despre limitele pe care le trasăm în relația cu ceilalți. Ea spune că acestea sunt o dovadă de iubire de sine. Am mai menționat asta și cu altă ocazie.  […]

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *