Nu te mai mâțâi, că n-ai de ce!

Am trecut printr-o săptămână din aia. Aia în care la un job normal ți-ai da demisia, ai urla la colegi sau te-ai certa cu șeful. Și de câte ori mă gândeam la asta, la marea demisie, îmi aminteam despre articolele care ziceau că bebelușul e un mic șef și tu un sclav și despre cum îmi spuneam eu că niciodată nu aș lăsa să ajung în asemenea situații cu copilul meu.

Dar nu am știut că și eu am o rămurică, în care devin sclavul. Despre povestea plină de tâlc a rămuricii puteți citi la finalul articolului.

Am auzit treaba asta cu mâțâitul de atâtea ori, încât mă burzuluiesc și acum pe interior la clasicul: Nu te mai smiorcăi! Chiar dacă nu e spus cu furie, eu îmi amintesc furia din propria copilărie. Mi-a luat mult să descopăr că de fapt, “mirolăitul” și țipetele fiicei mele mă iritau foarte tare, și că mă consuma foarte mult propriul management al emoțiilor. Nu am știut să recunosc această iritare interioară.

Copilașii mititei, chiar și cei de 9-10 luni, trec prin multe secvențe de frustrare de-a lungul unei zile. Cum am putut să uit asta?

Imaginează-ți cum e să vrei să prinzi o boabă de mazăre cu degetele și să nu poți, sau să vrei să ajungi undeva și să nu reușești, sau să vrei să duci o lingură la gură și jumătate din mâncare să cadă pe masă, mai ales când îți e foarte foame.

La fel este și cu copilașii mai mari, chiar dacă ei pot vorbi și au un vocabular divers de emoții, identificarea situației și emoției în care se află la momentul respectiv nu este ușoară. Mai mult, acest proces mental de a identifica ce se întâmplă, a numi emoția sau situația și apoi a o exprima este prea complex pentru creierașul lor, care activează mai mult din sistemul limbic atunci când intervine emoția. O mare întreagă de emoții, pe care ei nu o înțeleg și pe care așteaptă de la noi, adulții, să îi învățăm să navigheze. Despre asta puteți citi mai multe în „Creierul copilului tău” a lui Daniel Siegel.

Așa apar aceste manifestări ale copiilor de mâțâială sau moțuri, mofturi, smiorcăieli. La micul Om, ele se exprimă foarte clar și evident: cască gura, se strâmbă într-un anume fel și face un fel de Whoa! scurt, care înseamnă „sunt nervoasă” sau „m-am blocat”, sau „sunt într-o situație dificilă pentru mine”. Dacă de la acest prim semnal nu sunt pe fază, urmează țipete sau plânsete, iar uneori chiar un râs de descărcare, în funcție de cât de conectate suntem în acel moment. Am ajuns să descopăr asta după 3 săptămâni de țipete și miorlăieli pe care le-am pus ba pe seama gingiilor inflamate, ba pe seama programului de somn, sau a căldurii de afară sau a oboselii mele. Ultima săptămână din cele trei a fost foarte grea, când am realizat că da, din părințeală there is no way out! Spre deosebire de alte situații pe care le poți amâna sau evita o vreme până îți dai seama ce să faci, cu copilașul tău nu prea ai cale de scăpare. Da, te poți deconecta și îl poți pasa de fiecare dată celuilalt părinte sau bunicilor, sau bonei, dar cum zicea si Alfie Khon, o nevoie neîndeplinită, rămâne o nevoie. Altfel spus, te reîntâlnești cu ea până la rezolvare. Și așa, mi-am dat seama că am nevoie neapărată și urgentă de respirație și așezare înapoi în calmul meu interior, ca să pot găsi soluția. (Un exercițiu de respirație am scris mai demult aici).

Și apoi totul s-a luminat…

Iată-mă așadar respirând continuu cu intenția clară că nu pot modifica nimic la copilul meu, e clar, trebuie să fiu doar pe fază. Mai întâi am descoperit că țipătul la care ajungea ea îmi crea o stare de alertă în interior, din care aveam dificultăți să îmi revin. Nu era o alertă de salvare, ci de tensiune continuă. Așa mi-am amintit cum copiiilor mici le amorțește prefrontalul atunci când cineva strigă la ei, și sistemul limbic se activează, emoțiile preluând controlul în strategia de supraviețuire freeze, fight or flight (îngheață, luptă sau fugi). Aceste faze repetate, din care nu am avut pauză să mă înarc cu resurse emoționale, m-au aruncat într-o fracțiune de secundă în trecut, la copilul mic și blocat atunci când se țipa la el. Doar că acum eram adult și țipătul era al copilului din fața mea care îmi comunica nevoia lui. Dar din creierul meu reacționa copilul-eu, nu adultul-eu. Așa am trecut de la a deveni slabă, la a deveni răutăcioasă. Mă imaginam aruncând de pereți farfurii și linguri zburătoare. M-am înfrânat continuu.

După o plimbare singură în pădure și o seară de încărcare emoțională, mi-am revenit considerabil. Am lăsat jos din nou așteptările de a fi mama perfectă,  care are imediat toate soluțiile la îndemână și am decis: fie ce o fi. Și am putut acționa. Frustrarea micului Om apărea în situații dificile. Pentru că îi încurajăm autonomia, nu voiam să fac lucrurile în locul ei. M-am oprit, am observat situația și am început să o narez, ca pentru mine, cu voce tare.

Iată un exemplu: am pus-o în scaunul de masă, fără să îmi dau seama că ea era în drum spre o lingură de pe jos în acel moment, și când s-a văzut prinsă în scaun, s-a supărat foc că nu mai ajunge la lingură. Mi-a luat câteva secunde să mă prind ce s-a întâmplat și mi-a fost greu să pot să descriu în cuvinte ceva parcă prea simplu: Înțeleg că te-ai supărat acum. Îți doreai să ridici lingura de jos, când eu te-am luat pe nepregătite din mers și te-am așezat în scaun. Lingura este în continuare jos și dacă vrei, când termini de mâncat, poți coborî înapoi la ea. O voi lăsa acolo pentru tine. Haide să vedem împreună ce ai pe masă. S-a oprit, s-a uitat la lingură, în ochii mei, apoi la morcovul pe care i l-am arătat. A funcționat. A început să mănânce. Mai târziu, s-a blocat între un scaun și un picior de masă. A reacționat la fel. M-am aplecat lângă ea, am tras puțin scaunul pentru că se chinuia prea tare, am luat-o pe genunchi și i-am spus, arătându-i piciorul de scaun și piciorul de masă: Cred că ți-a fost greu să ieși de aici, iată aici era piciorul de scaun, aici erai tu, și aici piciorul de masă. Ai încercat să ieși printre ele, și s-au blocat. A mișcat scaunul să vadă dacă ea are putere, a confirmat parcă ce i-am zis, s-a liniștit. Timp de câteva zile am urmărit asta anume și am aplicat de fiecare dată nararea simplă a situației. Acum pot face asta cu mai puține cuvinte și mai mare ușurință. Și tot mai am de practicat ca să îi expun situațiile în și mai puține cuvinte și fără propria mea interpretare (fără: puteai să faci altfel, soluția era aici, nu era nevoie să țipi, etc). Când simte că îi e greu și nu știe ce să facă, acum se uită la mine și așteaptă să îi spun. Mâțâiala și talentele s-au împuținat mult, ea a câștigat un partener de explorare a lumii lângă umărul ei, eu am câștigat cooperare și colaborare. Nu e minunat?

Dacă te gândești la copilașul tău, el cum reacționează când întâmpină dificultăți? Ce faci exact tu când se întâmplă asta cu copilașul tăi? Și ce simți tu când el are acea reacție?

Acestea au fost întrebările pe care mi le-am pus ca să descopăr pas cu pas ce se întâmplă. Apoi am mers mai departe și am făcut o scurtă meditație în care m-am întrebat:

Cum reacționeai tu când erai copil și aveai o dificultate? Cine era lângă tine atunci? Ce făcea acea persoană?

Îți doresc și ție să îți acorzi acest timp, pentru a-ți ridica întrebări. Cu cât lași mai mult loc pentru întrebările corecte, cu atât vei vedea cu claritate ce se întâmplă în jur, fără alte interpretări.

Amintește-ți, ești cea mai bună mamă pentru copiii tăi!

Și în final, iată și povestea cu tâlc despre crenguță. Recunosc, am râs bine când am ascultat-o, dar a fost un râs de descărcare și de mare A-ha!

Era o poveste despre un călugăr foarte zen, care avea un calm extraordinar. Această stare de bine și de calm odată obținută nu l-a părăsit niciodată. Nici când l-a părăsit familia, nici când a trecut prin situații grele de viață. După ce își termina treburile zilnice, își petrecea ziua stând neclintit pe o o piatră, în continuă meditație, în grădina mănăstirii. Era mereu atât de fericit! Se spunea că era atât de calm și de lipsit de ego, încât aproape că era invizibil.

Când spiritele rele au văzut că acest om este implacabil și de nestârnit au început să îl supună la și mai multe provocări. Au încercat să îl provoace în fel și chip, dar au dat greș de fiecare dată. De acum, spiritele rele au devenit furioase, nu mai știau ce să îi facă acestui om, atât de neclinitit în calmul său. Au început să îl privească și să îl urmărească pur și simplu. Dar călugărul tot nu se mișca. Era atât de detașat de ce se întâmpla în jurul lui, încât nu avea nici cea mai mică reacție.

Trec zile, trec săptămâni și nimic nu se întâmplă. Călugărul vine. se așează în meditație, și pf! ca și cum ar dispărea. Nu se mai mișcă deloc. E în calmul său continuu. Lângă el, un copac mare îi ține umbră. Totul e în liniște deplină. Într-o zi ca toate celelalte zilele, vântul bate încetișor. Călugărul, nemișcat, în meditație. Spiritele rele continuă să îl urmărească, de acum fără speranță. În bătaia ușoară a vântului, o rămurică cade în nisipul din grădina de meditație. Brusc, călugărul ridică o sprânceană. Se ridică, se duce, ia crenguța, o aruncă. Se întoarce în pace la locul său. Meditează. Spiritele rele se uită dintr-o dată unul la celălalt și zic: Ahaa! Și imediat încep să danseze prin nisip, ridicând praful în aer și cântând de zor. Dintr-o dată călugărul devine foarte furios și își pierde tot calmul interior. Acum aleargă de colo, colo, strigând ca un leu „Aaaarhhh!” pierzându-și firea cu totul.

Și uite așa, de la acea mică rămurică, călugărul nostru și-a pierdut întreaga mare de calm.

Morala: fiecare ființă umană are (cel puțin) un declanșator de emoții negtive.

Rămurica ta care este? (Întreaga poveste o puteți asculta aici, povestită în limba engleză de Mooji)

Please follow and like us:
0

1 Comment

  1. Răspunde

    Cum adică limite cu iubire necondiționată? – mamainprezent.ro

    […] Am rumegat asta mult și bine, am citit și am făcut cursuri de dezvoltare personală și specializare în psihoterapie. Teorie am intergat mental, iar faptic încă descopăr cum, prin relația cu Emma și în celelalte relații din jur. Am întors-o pe toate părțile și mi s-a revelat cel mai clar într-o perioadă solicitantă emoțional, când a ieșit și articolul Nu te mai mâțăi că n-ai de ce. […]

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *