Cum adică limite cu iubire necondiționată?

M-am chinuit atâta vreme să învăț despre iubirea necondiționată ca să aflu că am interpretat-o prost.

Stau de mult în observare și în întrebări pe subiectul ăsta. Tocmai pentru că am dificultăți în a trasa limitele cu blândețe și fermitate. Adesea în relațiile mele personale, de cuplu sau prietenie, și chiar la serviciu, nu știam să pun limite atunci când mă simțeam inconfortabil cu comportamentul celor din jur. Fie prea prietenos, fie prea arțăgos. Și, decât să pun limite și să rezolv situațiile ca un adult înțelept și matur, decizia mea care era? Să mă închid în mine, să rup relația, să o țin doar de complezență, sau chiar să nu mai vorbesc cu persoana respectivă deloc. 

Așa am pierdut oameni importanți din viața mea, dar mai rău, nu am reușit să gestionez situații importante pentru mine și creșterea mea interioară. 

Relația cu copilul

Evident că asta se reflectă și în relația cu fiică-mea. Uneori, pentru că am impresia că nu mai am resurse să susțin o reacție de plâns sau furia ei, ca urmare a limitelor pe care i le impun, aleg să o las să have it her way. Adică să își facă de cap cu zdrăngănitul, crănțănitul de cărți și cabluri, cu trântitul ușilor și mâncatul frunzelor. Cu alergatul goală prin casă, deși am strâns mai mult caca și pipi decât mi-aș fi dorit (nu, elimination communication nu e pentru mine, iar trainingul la oliță cu caca prin toată casa și schimbat noaptea lenjeriile de pat nu mi se potrivește nici atât). Da, poate să stea goală prin casă și accidentele le strângem împreună, dar cu limită de timp și de spațiu. Uneori pur și simplu simt că vreau să îmi iau jucăriile și să plec. Să îmi iau o pauză de la a fi eu cea mare și puternică, cea blândă și fermă. Cea care înțelege și vede mai presus decât iritarea de moment, sau mai bine zis care vede rezultatul doar, fără să știe cauza reală. Exact, ăsta e fix comportamentul COPILULUI din relație. Iar între noi două, ea e copilul și eu ADULTUL.

Zilnic le impunem limite copiilor noștri, și probabil că într-o măsură covârșitor de mare ei chiar cooperează și le acceptă în mod firesc. Poate pentru că atunci când reacționează altfel, pare că noi am pierdut autoritatea de părinți, interpretăm limitele ca fiind doar acele situații care se lasă cu tantrumuri sau refuzuri.

Atunci când nu cooperează, fac tantrumuri sau “talente”, copiii sunt derelgați emoțional sau au un cumul de emoții dificil de gestionat pentru ei. În aceste momente ei au nevoie de o coerență, și cel mai important, de conectare.

Atât de condiționat am primit eu iubirea acasă – numai dacă ești cuminte, ascultătoare, ordonată și curată – încât multă vreme am stat prin cursuri și terapii ca să învăț să mă iubesc, fără sa fac ceva anume sau să fiu într-un anume fel. Încă am de lucru, și măcar știu unde sunt pe drum. Abia așteptam să am un copilaș ca să îi arăt eu ce bine e să fii iubit necondiționat. Aveam gândul ăsta încă din copilărie. Gândind că eu voi face lucrurile altfel și ”uite, acum eu mi-aș fi dat o îmbrățișare și aș fi zis: nu-i nimic puiule”. Surprinzător fac asta, chiar în timp ce spun nu.

Ce face lipsa limitelor

Un mare deserviciu copilului. Pentru că el preia direcția relației și devine adultul. El urcă pe piedestal, la centrul de comandă și îndrumă familia. Vă puteți imagina câtă responsabilitate pe umeri atât de mici? Căci cineva dintre cei doi, sau chiar trei, trebuie să fie ADULTUL. Dacă părintele nu e, va deveni copilul. Și el va acționa și va reacționa din experiența și mintea sa de copil. Și în loc să își trăiască o copilărie liberă și plină de greșeli unde mama și tata îi „țin spatele” și îl învață cum să își corecteze propriile greșeli și cum să își gestioneze emoțiile, va găsi singur mecanisme de adaptare, prea timpuriu și nu neapărat funcționale. Le va duce cu el toată viața, iar atunci când va fi necesar să își ia responsabilități firești de adult, i se vor părea copleșitoare, căci se activează copilul din el.

Mi-a plăcut ce am citit astăzi într-un articol:

Noi creștem adulți, nu copii.

Vedeți și voi ce văd eu în fraza asta? E plină de respect față de copil. Nu e necesar să îl iei de prost, să îl păcălești ca să mănânce, sau ca să se încalțe, sau ca să nu bage cablul în gură. Și nici să îi distragi constant atenția cu altceva, mai degrabă decât să aplici limita sau să schimbi perspectiva situație. Distrasul ăsta al atenției când te concentrezi la ceva important pentru tine, cum ar fi un mail de la job, pe tine nu te sâcâie? Cum ar fi să vină brusc un coleg la tine, să te ridice de pe scaun, să îți pună un dosar în mână și să te direcționeze către altceva, când tu ești concentrat pe o anume sarcină?

Păi dacă iubirea ta e necondiționată, cum adică să pui limite?

Am rumegat asta mult și bine, am citit și am făcut cursuri de dezvoltare personală și specializare în psihoterapie. Teorie am intergat mental, iar faptic încă descopăr cum, prin relația cu Emma și în celelalte relații din jur. Am întors-o pe toate părțile și mi s-a revelat cel mai clar într-o perioadă solicitantă emoțional, când a ieșit și articolul Nu te mai mâțăi că n-ai de ce.

Reflectând noaptea trecută la subiect, mi-am amintit așa:

Limitele le pun comportamentului indezirabil, nu iubirii. Iubirea va exista în continuare față de cealaltă persoană.

Cum îl fac deci pe celălalt să știe că îl/o iubesc și atunci când impun limite?

Cu fiică-mea e simplu. Comportament indezirabil este pentru mine o acțiune care poate provoca suferință sau disconfort fizic și psihic sieși sau celorlalți. De exemplu: când e dereglată emoțional, obosită și necooperantă vrea adesea lucrurile cu care nu are voie din motive întemeiate, iar reacțiile ei sunt pe măsură – urlet, lovit, smuncit și alergat etc.

Cum ar fi să roadă un adaptor în timp ce îl bagă în priză. Mă sperie și uneori mă simt dusă la limita de jos a răbdării de îmi pocnește o venă? Categoric. Ce am reușit totuși să fac acum a fost să îi narez situația – ai în mână un încărcător electric, dacă îl rozi se strică; acesta este pentru băgat în priză, nu pentru ros. Reacția ei: ia sa rod și să bag în priză. Isteață copilă am, dar tot nu e în siguranță. Prin urmare, i-am spus că acesta nu este pentru joacă. „Te rog să îl pui în dulap. Dacă nu îl poți pune tu, îl voi pune eu.” S-a uitat la mine, a continuat să îl roadă. Am luat adaptorul, l-am pus în dulap. Ea a plâns. Am luat-o în brațe și am luat-o de la capăt. “Înțeleg că te doare gingia și dacă rozi ceva, durerea se mai calmează. Acel obiect nu era pentru ros, mai mult, te puteai răni. De asta l-am luat din mâna ta și l-am pus în dulap. Haide să găsim altceva bun pentru ros.” A continut să plângă, a vrut să mă lovească. I-am luat mânuța în mâna mea, i-am spus: “Poți fi furioasă și chiar te înțeleg. Dar nu ai voie să lovești, mă doare.” Am mai plimbat-o și în final am rezolvat NEVOIA ei REALĂ care nu era de rebeliune contra mea sau de ros fix acel cablu, ci de a dormi (era trecut de ora ei de somn) și de a-i calma disconfortul de la măseaua care stă să iasă (i-am dat ceva ușor pentru durere). 

Sau în altă zi, deschidea și închidea ușile de la un dulap. După câteva încercări, creierii mei erau zob de la zgomot. Ca să mă înțelegeți, am ceva ce se numește misofonie. Mă urc pe pereți și de la plescăitul cuiva, nu mai zic de la popcornul crănțănit cu salivă audibilă în sala de cinema. Așadar, stând pe jos lângă ea, ținând-o de mână, i-am spus: „Ai testat cum se închide și deschide această ușă de câteva ori. De acum încolo, când vrei ceva de aici, îți vei putea lua singură lucrul din dulap. Asta e grozav. Acum te rog să lași ușa închisă, zgomotul de trântit e foarte neplăcut.” A continuat. Atunci am deschis ușa și am propus să organizăm dulapul: să scoată toate obiectele dinăuntru. Apoi să le pună înapoi. Astfel i-am schimbat perspectiva. Uneori funcționează explicațiile, alteori nu. Atunci apelez la creativitate ca să îi mut focusul constructiv cu aceleași obiecte sau personaje.

 

Copilul meu are limite tocmai pentru că îl iubesc necondiționat

Aceste limite le impun pentru siguranța ei, pentru a-i trasa un acdru de siguranță fizică, emoțională și psihică. Și pentru a o învăța CONTROLUL INTERN. Este foarte important să învețe cum să își pună singură limite mai târziu impulsurilor nesănătoase sieși, și asta cred că e baza educației celor 7 ani de acasă. Iar atunci când pe cei din jur îi deranjează vizibil comportamentul copilului, nu vreau să spun “lasă-l e copil și nu știe”, ori “e copil și e normal să facă așa”, deși uneori îmi e cumplit de rușine. Nu are o scuză pentru că e copil, asta ar însemna să îl cred prost. Copilul meu de un an știe că un creion e ascuțit și nu și-l va băga în ochi să se rănească. De ce nu ar ști că dacă îl bagă în ochi altui copil, îl va răni? 

În ceea ce privește momentul de a impune limite, mereu verific în mine: vreau să pun limita doar ca să fiu eu ascultată și validată? E deranjant cu adevărat acel comportament sau am doar o pasă proastă? Răspunsul nu e mereu corect și uneori reacționez, în loc să acționez. Și dacă am noroc, partenerul meu e prin preajmă și pe fază și intră diplomat pe felie. Dacă nu, atunci reacționez, îmi pare rău, și reușesc mai apoi să rezolv lucrurile matur și înțelept. 

Relația cu ceilalți

Brené Brown vorbește minunat despre limitele pe care le trasăm în relația cu ceilalți. Ea spune că acestea sunt o dovadă de iubire de sine. Am mai menționat asta și cu altă ocazie

Mi-ar plăcea să o învăț și pe Emma cum se face. Văd cu claritate în noile relații din viața mea, cât îmi este de dificil să trasez limite fără să fiu dură și uneori rea. Pentru că vreau să mă fac plăcută sau din teama de a nu-l răni pe celălalt, mă uit uneori cum celălalt intră în spațiul meu personal mai mult decât pot eu duce, dar nu pot să acționez imediat. De aici dilema: cum comunic limitele mele asertiv și păstrând iubirea din relație cu un adult?

Soluția la care am ajuns este să fiu onestă de fiecare dată, atât cât îmi permite tipul relației și apropierea dintre mine și celălalt.

Să nu mă transform nici în personajul lipsit de apărare și extra drăguț care a fost rănit. Și nici în dulăul care latră autoritar. Ci pur și simplu să comunic, iar dacă emoțiile continuă să fie intense și să mă controleze ele pe mine, atunci amân momentul până o pot face asertiv.

Nu îmi iese mereu, căci e o abilitate pe care acum o cresc și pentru care am nevoie de sprijin. Îmi iau acest ajutor discutând cu terapeutul meu și lucrând pe emoțiile din spate, iar când “arde” prea tare, discutând cu acele persoane apropiate de la care eu însămi am învățat despre limite și autocontrol (sau management al emoțiilor mai bine zis). 

Așa că, în final, cred că marele secret în a pune limite, fiind iubitor în același timp, stă în onestitate (exprimarea a ceea ce este, fără interpretări) și mult, mult, foarte mult exercițiu. Care, în relația de părinte-copil apare de n ori pe zi. Deci peste câțiva ani pot să țin workshop-uri pe tema asta :))

Recunosc, nu limitele sunt partea mea favorită din toată călătoria asta de învățare cum să fiu mamă și cum să fiu un adult asumat. Ci …joaca. Prin care descărcăm multe emoții cu dans, râsete, uneori plâns. Orele alea în care nu ne vede nimeni, în care sunt doar eu cu Emma și dăm concerte amândouă, ea în scutec cântând la telecomandă, eu în pijamale cântând la mop. Vă zic, iese un show de zile mari, pentru care primim aplauzele publicului imaginar și câte 2 minute întregi 🙂

Please follow and like us:
0
Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *