Parcă curgea un film cu fiecare cuvânt citit, un film bun și cald, despre o lume mai bună. M-am văzut dintr-o dată mică, în apartamentul cu trei camere din nordul Moldovei, ținându-mă de pantalonii fratelui meu (cel de-al doilea din familie). Îl urmăream mai mereu, mai peste tot, uneori doar de după colțurile ușilor, sau cu urechea lipită de ușa camerei în care se închidea să asculte balade rock în momentele de amoruri eșuate, ori de certuri adolescentine cu mama. Am citit azi pe blogul Cristinei Oțel o scrisoare minunată dedicată primului copil. M-a emoționat onestitatea mamei și blândețea ei,...