De la mic la mare

Parcă curgea un film cu fiecare cuvânt citit, un film bun și cald, despre o lume mai bună. M-am văzut dintr-o dată mică, în apartamentul cu trei camere din nordul Moldovei, ținându-mă de pantalonii fratelui meu (cel de-al doilea din familie). Îl urmăream mai mereu, mai peste tot, uneori doar de după colțurile ușilor, sau cu urechea lipită de ușa camerei în care se închidea să asculte balade rock în momentele de amoruri eșuate, ori de certuri adolescentine cu mama.

Am citit azi pe blogul Cristinei Oțel o scrisoare minunată dedicată primului copil. M-a emoționat onestitatea mamei și blândețea ei, și culmea, în loc să mă gândesc la cum ar fi să vină al doilea copil în familia noastră, și cum aș suferi pentru împărțitul atenției Emmei cu noul născut, altceva mi se desfășura în fața ochilor. Devenisem pentru o clipă din nou copil, și mă întrebam cum ar fi arătat scenariile familiei noastre, dacă mama i-ar fi spus toate lucrurile acelea primului ei copil. Și apoi celui de-al doilea. Și apoi mie…

Cum ne-ar fi schimbat pe noi asta ca părinți? Pe mine și pe frații mei. Pe ceilalți părinți de azi din parcuri, care se chinuie să își controleze copiii, sau să se controleze pe ei înșiși, atunci când copiii lor se comportă mai mult decât pot ei să conțină.

Cred că asta e treaba noastră ca părinți astăzi. Să fim onești. Să vedem adevărul. Să înțelegem că copiii noștri nu ne pot supăra niciodată. Nu ne pot enerva niciodată. Că nimeni nu ne poate răni niciodată. Să putem vedea că ceea ce stârnesc comportamentele celorlalți în noi este ceva al nostru. Ceva ce se cere vindecat, rezolvat, acceptat.

E cea mai grea călătorie treaba asta cu părințeala pentru mine. Da, poate e destul să îi dai copilului tău hrană, siguranță, casă, educație. Restul va fi responsabilitatea lui când va crește. Dar eu nu vreau să îi dau responsabilitatea propriilor mele răni să le vindece. Nu e treaba ei. Treaba ei va fi să își trăiască propria ei viață, nu pe a mea și nici pe a tatălui ei.

Și dragă frate, care îl ascultai pe Eric Clapton la boxele combinei din sufragerie, învățând să îl cânți singur la chitară, îmi pare rău. Îmi pare rău că de multe ori a trebuit să fii adultul care ia copilul de la grădiniță, deși abia intraseși la liceu și tu aveai nevoie de ieșiri cu prietenii. Nu de scutecit. Că a trebuit să mă ajuți la lecții, în loc să mergi la rockotecă sau la fotbal cu gașca. Că ți-o luai pe pâra mea, când îmi era frică că pleci și nu te mai întorci și te spuneam părinților. Că tot tu mergeai la ședințele cu părinții la sor’ta aia mică, când aveai de scos iubite în oraș și examene grele de dat la facultate. Că a trebuit să fii mai mult adult decât copil.

Nu știu ce ai pierdut, dar vreau să îți spun ce ai câștigat: fanul tău numărul 1 era chiar reportofonul. Fetița aia care plângea când plecai la facultate, că îi era dor de tine. Copilul ăla care se ținea scai de tine, pentru că tu erai toată lumea lui, tu o ascultai, tu o învățai, tu o făceai să râdă. Copilul ăla căruia îi făceai farse și pe care o chinuiai „simpatic”, visa cu ochii deschiși că într-o zi va crește mare și va fi ca tine. Copilul ăla care când a auzit prima dată că îi spui fetiței tale „te iubesc”, s-a dus să plângă pe ascuns în baie. Pentru că ar fi vrut să i-l zici ei. Atât de mult te adora. Atât de mult ai fost lumea mea.

Copii cu frați și surori mai mici, nu știu cât pot mamele voastre să vă spună ce e în inima lor. Dar vă asigur eu, că aveți acasă un alt pui de om care vă adoră teribil, care vă iubește nespus, cât pentru o viață întreagă.

 

Please follow and like us:
0
Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *