Pietrele de hotar ale bebelușiei și ale mele ca mamă nouă

Ce, vine un om mic pentru care trebuie să mă pregătesc 9 luni? Da, e timp destul să citesc și să aflu tot ce am nevoie.

Asta gândeam atunci, la începutul sarcinii. Convinsă fiind că mie nu mi se poate întâmpla niciun pregnancy brain, că eu mi-am antrenat bine creierul și că un cocktail de hormoni nu mi-l poate face ca la blender. Deci voi putea învăța. Trimestrul al treilea, perioada dedicată de mine pentru lectură, a fost însă cea mai nepotrivită, căci era cu focus pe naștere și alăptare și în rest dormeam cât de mult puteam. De căldură și oboseală. Și orice citeam nu cuplam oricum. Căci da, pregnancy brain era ca un terci trist, care apoi s-a continuat cu milk brain. Și cică mai durează încă doi ani și apoi neuronii mei devin elastici și nerăbdători să se pupe în sinapse.

M-am pregătit doar pentru naștere și alăptare deci, iar acum că mă uit în urmă și pot vorbi obiectiv despre asta, vă împărtășesc care au fost momentele grele, ca niște pietre de hotar în ale bebelușiei și îngrijirea bebelușului mic și ce ne-a ajutat atunci. Am dat-o de gard de multe ori, și cu multe panici pe parcurs, dar și acum, ca și atunci, cred că au fost deciziile cele mai bune. Chiar dacă nu neapărat necesare unele dintre ele😃

 

Startul bun în alăptare

Despre asta am scris un articol separat aici cu ce m-a ajutat: Despre laptele viu, pentru viitoare mame.  Recunosc că am avut un mare noroc ca atașarea mcului Om să fie bună din prima și de acolo doar mici ajustări am mai făcut (cum ar fi pozițiile de alăptare pentru reducerea ragadelor). La fel, o colaborare strânsă cu consultantul în alăptare m-a făcut să mă simt în siguranță. Dar cred că cea mai importantă din toate, a fost propria mea decizie de a alăpta. Despre durata alăptării și recomandări un consultant în alăptare a scris aici detalii bine documentate.

Pediatru congruent cu convingerile noastre

Ăsta a fost iarăși un mare noroc. O bună prietenă, pediatră în Franța, cunoscându-ne stilul de viață și dorințele, ne-a recomandat un medic grozav, care este la zi cu toate miturile și adevărurile legate de copilași (imunitate, vitamina D, crema solară, aromaterapie). Pentru că preferăm metodele cât mai naturale și medicina alopată când este cazul, aveam mari rezerve legate de medicul micului Om. Mereu am găsit extremele între cadrele medicale. Însă medicii sunt tot mai umani, empatici și informați, și cred că ține doar de a găsi omul în care să te încrezi cu toată inima când vine vorba de sănătatea copilașului tău. Am ales vizita lunară până la 6 luni, în care discutam cam toate nelămuririle noastre. După fiecare vizită am plecat cu inima liniștită și mintea calmă și, cel mai important, cu și mai multă încredere în instinctele mele de mamă.  (De exemplu, una din temerile mele moștenite de la mama era că o port „prea dezbrăcată”, deși mai mereu purtată, nu e un copil înfofolit. Când medicul mi-a spus: mai bine să greșiți îmbrăcând-o prea puțin decât prea mult, m-am relaxat complet. Încă umblă desculță prin casă mai mereu și în 14 luni a avut un singur episod de muci și recent, un episod de febră).

Luatul în brațe și sistemele de purtare ergonomice

Mie îmi plac teribil îmbrățișările. Cu oamenii cu care mă simt în siguranță. De aceea mi-am plancat noul Om în sistem de purtare din ziua 10 și la orice ieșire stătea lipită de mine, cel mai adesea dormind bine. Așa mâncam, așa făceam cumpărăturile, așa mă plimbam pentru relaxarea mea. Eram atât de obosită peste zi încât plimbarea îmi dădea senzația că aterizez înapoi în corpul meu și că mă trezește. A fost obositor asta și poate prea mult pentru atunci. Un cărucior clar nu puteam folosi căci deja o făcusem lată cu al unei prietene – mi-am luat mâinile de pe el, nu îi pusesem frâna și preocupată de fii-mea din sistem, într-o secundă căruciorul prietenei a alunecat în lacul din mijlocul parcului. Din fericire fără copil în el.

Poate că dacă aveam în jur oameni care să mă întrebe întâi dacă o pot lua pe fii-mea ca să simt că măcar pot spune da sau nu, eram mai relaxată. Știu că toată lumea vrea să țină un pui în brațe. E firesc, te umple de atâta iubire și liniște, e terapeutic. Acum e mai mare și reacționează singură când cineva intră prea repede în spațiul ei personal. Așa că m-am relaxat 😂

Tot un mare plus la sistemul de purtare a fost vindecarea subită de colici când era purtată. Nu îmi amintesc foarte bine perioada aceea, e drept, nu am crezut niciodată în colici, ci mai curând în oboseala și frustrarea mamei transmisă bebelușului. Acum aș zice că atunci când începe perioada aia, arată ca și cum bebele s-a prins că nu mai e în burtică și că aia e intrarea lui în lume. Mereu după perioada denumită colici am văzut semne de creștere, ca după un puseu, dar nu am găsit niciun articol bine argumentat în dezvoltarea bebelușului care să facă vreo corelare. Că sunt sau nu colici, bebelușul plânge și e agitat iar sistemul de purtare, cât purtătorul se plimbă sau dansează, face minuni.

La nou născuți este potrivit un wrap elastic, sau țesut, sau un sling (fix ori cu inele).

Somnul bebelușului

Deși micul Om are 1 an, cele două întrebări la care răspund cel mai frecvent sunt: Doarme bine? și Ce mănâncă? Și pentru că astea erau și întrebările mele preferate despre copii înainte de a-i avea, era un stres imens pentru mine somnul ei. În primele luni era așa de obositor uneori să o susțin, încât aveam zile în care parcă singurul scop era să facem micul Om să doarmă cât mai mult cu putință. Deși nu avea nevoie de somn atât de mult. Când m-am prins că sunt stresată pe subiect, am început sondajul între prietene: bebelușul tău cât doarme și de câte ori și ce semne de somn îți arată? Apoi am citit o carte relaxată pe subiect și în final mi-am citit copilul. Așa am descoperit că oricât dormea, la fiecare o oră jumătate i se făcea foarte somn: de la 4 luni își trăgea urechea, iar dacă devenea grav, se agita și nu mai stătea nici la sân. Nu îi plăcea lumina așa că stăteam mai toată ziua cu draperii trase, și în felul ăsta dormea bine și mult. Uneori și 3-4 ore. Are încă de atunci o muzică de fundal cu apă curgătoare și pian și acum imediat ce o aude deja se așează în poziție de somn. Așa am descoperit împreună cu ea ce ritual i se potrivește: lumină difuză peste zi (întuneric beznă noaptea), muzică de fundal și sân. Mai târziu planul este că vom scoate alăptatul și îl vom înlocui cu o poveste. Dacă suntem în oraș, schimb muzica pe plimbare, în rest întunericul și alăptatul rămân, căci o pun în sling sau în SSC și îi pun palma mea pe frunte si ureche. Se liniștește imediat și adoarme profund. Cartea ce m-a ajutat se numește „Soluții blânde pentru somnul liniștit al bebelușilor ș ial copiilor”, Sarah Ocwell-Smith, și prezintă biologia somnului pe scurt și soluții care au funcționat în situațiile unor mame. În principiu, m-a ajutat să privesc mult mai relaxat tot procesul de somn, dar și să îi acord spațiu și rutină specială fiicei mele.

Wonder weeks

Puseele de creștere și momentele de achiziții (salturi mentale) au fost cruciale. Sau mai clar, a fost extrem de important să știu despre ele. M-a ajutat să dau o coerență manifestărilor ei (agitație, iritare, schimbarea programului de somn în prea lung sau prea scurt, agitarea la sân, etc) și să o pot sprijini cu răbdare și detașare, fără să am iar senzația că habar nu am ce fac. Puseele de creștere se manifestă timp de 3-7 zile. La micul Om ele aveau mereu semne clare: nu mă mai simțeam conectată cu ea, era foarte agitată fizic și somnul era agitat. Uneori regurgita mult, era mai degrabă iritată decât jucăușă, cum îi ei felul de fapt. Ce aveam de fâcut mereu era să mă uit pe un calendar și să urmăresc când a început și cât durează. Uneori uitam, dar cumva de la al treilea moment încolo, deja simțeam ce e. Mereu în a 8-a zi ziceam că e alt copil. Se așeza înapoi în ritmul ei și se observa o schimbare la ea, fizică și în abilitățile ei (de exemplu în coordonarea mai clară a mâinilor). Puseele sunt foarte importante și în procesul de alăptare. Aici puteți citi mai multe.

Erupțiile dentare

De la primele tricouri ude de bale, cam orice era altfel cu micul Om, dădeam vina pe dinți. Că erau sau nu ei motivul, pe noi ne liniștea că știm ce e. Erupțiile dentare sunt diferite pentru fiecare copil, la fel și manifestările de disconfort sau durere. Unii copii plâng, alții urlă (strigă la propriu). Ce a funcționat la noi a fost alăptatul. Mult, des, cu mufat și demufat nonstop. Amintirea cea mai dragă din acea perioadă a ei, de bebe mic și iritat, cu gingii sparte, este un moment în care, după câteva nopți de plânsete și dureri la ora 21.00 fix, a adormit plângând încetișor la sân, în timp ce o mângâiam. Era atât de obosită și de durere și de nesomn, încât plângea șiroaie, doar suspinând. Am adormit atunci plângând amândouă.

Ce m-a ajutat pe mine de fapt

Indiferent prin ce trecea ea, ca adaptare și creștere, dorința mea era să am puterea să o conțin. Să îi susțin plânsul, să îi înțeleg nevoia, să îi răspund cu alinare și prezență de fiecare dată. Cel puțin în primele luni, cred că pentru dezvoltarea creierului lor, este extrem de important ca orice disconfort pe care îl simt și îl comunică, să le fie alinat imediat. Mai târziu, de la 6-8 luni încolo, putem începe cu amânarea răspunderii la nevoie, căci învață să își descopere propriile mecanisme de adaptare la stres. Dar și asta, pe cât posibil treptat.

Dar ca să pot face toate astea, am avut nevoie de sprijin. M-a ajutat mult să mă întâlnesc cu alte mame cu care am împărtășit valori similare, cu prietene cu copii cam de aceeași vârstă, deci în aproximativ aceeași fază de dezvoltare. Ori vorbind cu ele online, ori întâlnindu-ne la o cafea, asta a fost un real sprijin, căci poveștile erau similare, și ne sprijineam reciproc prin simpla împărtășire a emoțiilor și gândurilor. Ajută foarte mult pentru o mamă să își găsească tribul, un grup de comunicare, de întrebare, de normalizare a stărilor interioare. Adesea sunt grupuri de prietene care nasc în aceeași perioadă, sau din legături create în cursurile de Lamaze, ori în alte întâlniri de pregătire pentru naștere.

Din grupul de prietene am aflat despre Osanit, difuzor de uleiuri, masajul bebelușilor, masajul meu, alimentația mea în zilele de alăptare intensivă, jocuri de îndemânare pentru cei mici-mici, balansoarul salvator, mingea de pilates, sistemele de purtare, ceaiul de ghimbir, afurisitele de rețete blw și multe, multe multe, alte lucruri utile. Dar cel mai important, confortul psiho-emoțional că pun mâna pe telefon și e destul să zic „acum vreau să mă văicăresc groaznic”, iar la celălat capăt să fie cineva care să spună „te ascult”. Și atât. 

Nu doar bebelușul e o ființă nouă, care se adaptează unei lumi noi. Și femeia este o mamă nouă care are nevoie de sprijin.

Știu că ne e mai ușor să ne descurcăm singure, așa cum am făcut-o în atâtea situații. Nu e necesar să (ne) demonstrăm nimic. Mama știe și simte cel mai bine ce are bebelușul nevoie, iar când acesta continuă să plângă, nu înseamnă că mama a făcut ceva greșit.

Știu că tatăl este partener în creșterea copilului din momentul zero. Și el însuși are deja destul de multă presiune (socială) pe el să susțină noua familie. Spunea un terapeut într-un minunat curs de dezvoltare personală că rolul tatălui cu nou-născut acasă este nu să aibă grijă de cel mic, care oricum e lipit de mamă mai mereu, căci prin ea vine. Ci să îi ofere mamei, ceea ce mama îi oferă copilului. Când copilul mănâncă, tatăl să îi aducă mamei de mâncare. Când copilul este alinat și ținut în brațe, tatăl să o aline pe mamă și să o țină în brațe. Practic, așa cum mama îl conține pe bebeluș, așa tatăl să își conțină partenera. În felul acesta și spațiul relației de cuplu se umple de grijă, compasiune și iubire.

Dar când partenerul – noul tată – este la job 10 ore, mama are nevoie să nu se simtă singură, să nu se simtă copleșită, să simtă că are cu cine să își împărtășească temerile, emoțiile și bucuriile. Sau la cine să strige după o pâine. Prietenele apropiate, mama, mătușa, orice femeie care își oferă sprijinul, este binevenită în casa noiii mame. Cu ceai și mâncare bună de preferat. Cu umor. Cu puțin timp dedicat spălatului de vase și a rufelor. Cu un zâmbet mare și cald și puține vorbe. Cu o glumă sănătoasă. Cu o îmbrățișare.

Asta înseamnă comunitate. 

Ah, și ne-a mai ajutat ceva grozav de tare pe amândoi. Ca să nu ne auzim gândurile și grijile, probabil. Am cântat. Vai de mine, cât de mult am cântat. La orice schimbat de scutec, la orice plâns, la orice, orice, oooorice. Am cântat. Am inventat cu o maximă lipsă de creativitate cuvinte și versuri. De atunci, micului Om i se și spune Emma strategema.. Vă puteți imagina cât de scurtcircuitați ne erau neuronii? 🙂

Vestea bună pentru mamele însărcinate e că… uiți greul, pare totul atât de ușor acum. Încât îți vine să o iei oricând de la capăt, chiar dacă știi ce vine.

Please follow and like us:
0

5 Comments

  1. Răspunde

    Alina Ion

    Ce frumos si adevarat e totul! Nu-mi vine sa cred ca a trecut atat de repede timpul la noi!

    1. Răspunde

      Catalina

      Zicea cineva că mamele uită repede ca să poată face mai mulți copii. Nu credeam atunci, dar acum sigur e valabil :))

  2. Răspunde

    Cristina

    Clar uităm, că altfel nu ar mai avea nimeni mai mult de un copil. Eu am jurat a doua zi după cezariană că nu-mi mai trebuie copil. Azi nici nu-mi aduc aminte cât de tare mă durea.
    Și la asta cu mommy brain și milk brain….pfuai, aveam impresia că mi s+au gelifiat neuronii. La un an jumate după naștere, încă mă mai lupt cu hormonii și ce au lăsat în urmă.

    1. Răspunde

      Catalina

      Așa-i? Bine zis gelifiat. Citisem un studiu acum ceva ani că de fapt corpul și creierul întinerește biologic cu 15 ani dacă naști până la 20 de ani, cu 10 ani dacă naști până la 30 de ani și tot așa. Poate acum suntem într-o fază similară de gândire uneori cu pruncii noștri :)))

  3. Răspunde

    Iulia G

    Savuros. Am bifat multe, toate!
    La mine pregnancy brain asta se simte acut si acum dupa a doua sarcina, dau niste erori de rad singura. Dar indubitabil ca fără de trib as fi fost scoasă in decor de mult.

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *