A crescut un pom pe care l-am udat cu respect, dar din care nu știam ce avea să iasă

Sâmbătă dimineața, doar noi două acasă pentru o vreme, Emma îmi face o mare surpriză și mă trezește pe la 8 și un pic (versus imposibilul 6:50 din ultima vreme).

– Leagăăă, leagă!

– Da puiule, mergem la leagăn după ce cârpesc pleoapele cu o cafea.

Îmi trezesc creierii bine de tot, ne mai alergăm o vreme în casă, ea cu pielea ei albă total neacoperită și bucuroasă, eu încă nespălată pe față. Începe războiul îmbrăcatului cu promisiunea că la vară va sta la soare fără haine, acum ieșim amândouă îmbrăcate în cel puțin 2 straturi, că e frig.

– Daaaa?

– Da mami, e frig afară chiar dacă tu vezi soare și în casă e cald.

– Daaaa! mă aprobă ea și ieșim.

Pe drum îi fac traseul și îi repet în diferite forme, cam cu aceleași cuvinte: leagăn, brutărie, ne așezăm să mâncăm, leagăn, acasă nani. Ea răspunde ori cu da, ori cu bucăți de cuvinte după mine, ori cu câte un “Mau!” sau un “Cra”, în funcție de ce vietăți ne ies în cale.

Ne bucurăm noi de leagă și de parc și ne îndreptăm de mână, către brutărie. Când deschid ușa brutăriei, ea face stânga-împrejur, și mă trage de mână afară:

– Nu! nuuuu, nuuu!

Văd că are o direcție, o urmez.

– Manană, loc! Mananăăă! (banană)

Și mă duce de mână la aprozarul de lângă, unde îmi indică cu degetul raftul de banane. Vânzătoarele râd, eu mă minunez, cumpărăm banana și ne întoarcem la brutărie.

O dezbrac pe Emma, o așez pe pervazul de lemn pentru șezut, îi dau banana ruptă în două, în fiecare mână (așa mănâncă ea, stereo) și îi spun:

– Mă duc acolo la coadă să îmi iau și eu de mâncare. Stai aici și papi și eu o să mă uit la tine, uite, de acolo.

– Da. Apă.

– Bine, să iau și apă?

– Da.

Mă așez la coada de la casă și cât o privesc în tăcere rumeg cu stupoare ultimele minute. Eram obișnuită cu dimineți agitate, cu ea activă și eu obosită, cu negocieri despre cum spăl vasele cu ambele mâini și nu cu ea în brațe, dimineți cu ea atârnată de cracii pantalonilor mei cât eu îi explic turuind, că e necesar să mai fac cine-știe-ce.

Mă uit la ea cum mănâncă lent, dând din piciorușe și legând o semi-conversație cu tinerii de la masa de lângă.

Are un an și trei luni și e ea însăși tot mai mult. Clară a fost dintotdeauna. Dar atât de verticală? Atât de independentă? Atât de sigură pe ea? Atât de …Emma?

M-am făcut una cu pâinea aia caldă de acolo uitându-mă la ea. Deși apoi, toată ziua m-a încercat o tristețe de despărțire de anul de bebelușeală ce a trecut…

Am simțit și un fel de uimire, că parcă toate explicațiile și eforturile din ultimul an, total diferite de automatismele mele, tot ce mi-a întins creierii și răbdarea ca pe o coardă de bunjee jumping… s-au transformat în ceva, palpabil, vizibil. Noi, generația noastră și cele de dinainte, nu am fost crescuți așa. În fiecare zi orbecăiesc în părințeală, că orice ar spune studiile, până la urmă nu știu care e rezultatul real. Căci nu prea am văzut în jurul meu adulți pe care să îi fi cunoscut drept copii crescuți într-un anume fel. Și dacă i-am cunoscut, cu siguranță nu le-am cunoscut angoasele și nesiguranțele părinților lor, așa cum le știu pe ale mele..

Dar se pare că toate astea au început să rodească într-un pom frumos, din care eu am început să culeg răbdare și respect, cu o manană într-o sâmbătă dimineață…

Please follow and like us:
0
Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *