Partea și mai bună a mămiciției, care vine după ora 10 seara

Mă emoționează mereu și mă entuziasmează. E liniște peste tot, e noapte, e semiîntuneric de la beculețele din camera ei. Și abia aștept. Îmi iau ceva bunuț, ori de învelit, ori de ronțăit, ori de băut, și mă pregătesc pentru întâlnire aproape în fiecare seară.

Una dintre cele mai bune terapii din ultima vreme e fix momentul acesta. Și mereu se prezintă cam la fel. După liniștea din întunericul ritualului ei de somn, mă scurg către întâlnirea cu mine. Și mă ia cu fkuturi în stomac. Chiar și acum când vreau să scriu grămadă toate emoțiile și pun pariu că s-ar simți doar ca un uragan. Când de fapt totul e o liniște așezată și blândă. Fărâma asta de entuziasm cred că nu e numai de la sentimentul că evadez spre timpul meu. Ci pentru că se vindecă încă puțin și copilul interior la pachet.

În ultima vreme m-am adunat doar pentru cursul ce urmează să vină (am pregătit un post separat). Și acolo îmi e toată energia, în a da. Dar ce frumos e momentul ăsta din zi, când îmi ofer. Mai ales sâmbătă seara, când în casă încă miroase ușor a balsam de rufe, și o fărâmă de cină (excepția de azi, pentru că a gătit el, altfel miroasea doar a ceai), iar toate blocurile dimprejur oglindesc întunericul nopții. Probabil că locatarii lor sunt prin cluburi, ori la concerte acum. Și eu mă refugiez în biroul meu de noapte, camera de lucru de peste zi, adică camera fiicei mele. Jucăriile ei dorm, cărțile se uită la mine, dar cel mai frumos și mai frumos, e să citesc ori să scriu de sub baldachin, privind fereastra. E feeric de-a dreptul. Aici, în colțișorul ăsta, mă întâlnesc cu mine.

Mă simt ca o Cenușăreasă, căci ziua aici e plin de râsete, plânsete, hârjoană, citit împreună. Nu e nici urmă din mine, cea melancolică și căutătoare de răsfăț. Ziua sunt ba toți motanii din cartea ei, supărați că nu pot bea laptele. Ba Rolo, câinele care aleargă mingea și se tăvălește de bucurie peste Emma. Ba Luca din Hoinari, care cântă la chitară și merge cu autobuzul. Ba un tigru, ori educatoarea de la grădiniță, ori șoarecele urmărit de pisică. Sau mama care o ajută să se îmbrace, care o ține în brațe când plânge, care o admiră cu inima înmuiată când se joacă. Ori când se chinuie vădit să pronunțe „melc” și îi iese întocmai. Sunt toate astea pe rând sau laolaltă. Iar seara, după cea ea adoarme profund, mă strecor de lângă ea, și mă refugiez în colțul ăsta. Aici se golește mintea de mamă, și revin încă puțin în eu, cea de dinainte. În eu, cea pe care am cunoscut-o aproape 3 decenii, înainte să vină micul Om. Și e atât de bine! Simt că aparțin, că îmi aparțin. Că mă cunosc și că îmi e bine cu mine. E locul din care mă pot uita la mine cu blândețe și răbdare. Locul din care mă pot privi acum cu vina tot mai diluată, că îmi e bine cu timpul ăsta fără ea lipită de mine. Fix atât, timpul de seară și liniște de care mă pot bucura așa cum am făcut-o dintotdeauna: pe îndelete, fără niciun to do. 

E tare bine să fii bine cu tine. Și nu e nevoie să faci nimic pentru asta. Decât să stai. Să te așezi, să respiri, să îți faci loc să stai cu tine. Să te oferi ție.

Cred că în viața noastră a venit tocmai o fetiță, ca să am mai mult loc să vindec fetița din mine. Mai multe ocazii. Și dacă înainte credeam că rezolvarea asta, de emoții neterminate din subconștient, e necesar să vină cu durere și sentimente grele, acum experimentez tot mai des vindecarea blândă. Poate vindecare e un cuvânt care sună greu și prea mult. Sunt de fapt niște bucle din trecut, pe care le închid rând pe rând și care mă țin tot mai mult în prezent.

Și acum, după ora 10.00 seara, am vreme să așez în mine tot caruselul de peste zi. Să închid buclele, să îmi iau minutele în care mă uit pe geam gânind la ce a trecut peste zi și să îmi ordonez interiorul, ca pe un dulap cu lucruri dragi. Întâlnirea asta cu mine e un răsfăț, de care nu știu dacă știam să mă bucur la fel și înainte de micul Om.

Să te simți perfect conștient de fiecare moment, pe rând. Ce privilegiu! Mă întreba cineva odată dacă știu de ce a venit fiica mea în viața mea. Acum știu că știu 🙂

Please follow and like us:
0

4 Comments

  1. Răspunde

    Andreea

    Ce frumos ai descris sentimentul! Si ce coltisor feeric acolo… Imi plac tare mult ingerasii din hartie, par a fi facuti de mana, asa e?

    1. Răspunde

      Catalina

      Mulțumesc tare! Cu siguranță se pot face și de mână, aceștia sunt luați din Bruxelles parcă. Cred că am păstrat ambalajul, în speranța că vom face mai mulți când va crește. Eu sunt prea antitalent ca să scot așa ceva, cu tot cu tutorial :))

  2. Răspunde

    Anca Munteanu

    Vai, simt cumva ca ai scris articolul pentru mine. Pentru ca seara e momentul meu. Seara aud liniste in jur, dar galagie in interior. Uneori e bine, uneori nu. Dar pana va merge si micul in colectivitate e singurul moment in care pot lucra linistita. Pupici!

    1. Răspunde

      Catalina

      cât de fain! așa să fie! pentru tine, pentru mine, pentru fiecare mamă. Și așa fain ai zis în trei rânduri tot ce am înșirat eu alandala. „Uneori e bine, uneori nu.” Love it! Un fel de „it is what it is și e bine așa”

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *