Ești sigură că știi cine ești? sau despre cum să vezi un film cu tine

Cele mai revelatoare zile din viața mea de adult sunt zilele petrecute cu părinții. Acum am făcut upgrade: părinții mei și copilașul meu, laolaltă.

Odată ce am crescut într-un adult părinte, mă văd eu însămi omul mare din poveste și împreună împărtășim viața și mai frumos. Cel mai mult îmi place să îi întreb pe ai mei, separat, despre mine când eram minusculă și despre ei la începuturile lor de cuplu și de viață de familie. Răspunsurile lor, în parte, sunt fascinante. Am ocazia să îi cunosc pe ei, părinții mei, înainte de a-mi fi fost părinți: acel băiat și acea fată, care s-au cunoscut și s-au îndrăgostit. Care au făcut greșeli în cuplu, și s-au iubit în ciuda lor. Care au făcut lucruri grozave împreună, însă și compromisuri. Care au niște valori clare, în care acum observ că primează…. compasiunea. Nu degeaba cred cu tărie că asta e cheia, nu-i așa? Văzându-i separat de rolul de părinte, o femeie și un bărbat, dezvolt și o altă relație cu ei, liberă de așteptările rolurilor noastre și îi pot înțelege mai bine.

Sunt o fire introspectivă de fel, așa că să aflu mereu lucruri noi despre mine, mi se pare uimitor. Din cum o văd pe fiică-mea, le pot pune și lor întrebări mai clare: cu cine dormeam? când am mers prima dată? cine m-a crescut în primii doi ani? cine era cu mine dimineața? cine mă culca și cum? cât m-a alăptat mama? când mama nu era, cine era „pe tură”? cum plecau de acasă fără mine? cine mai era pe lângă noi? cât de des mă lăsau la verișorii mei peste noapte? Și multe alte întrebări, din care îmi dau seama că am puține amintiri din copilărie. De curând, am început să am flash-uri din copilăria timpurie, imagini mentale pe care nu sunt sigură cum le accesez. Cert e că am câte un a-ha! revelator după fiecare din ele. Și mai pun o piesă de puzzle la “cine sunt?”

Dacă suntem produsul experiențelor noastre, suntem suma deciziilor noastre. Adică experiențele din trecut ne-au modelat alegerile din prezent. Experiențele, încă de timpuriu, ne-au dat o anume stare interioară, iar mintea noastră a făcut legătura de cauză-efect între o întâmplare și emoția trăită. Atunci când am simțit bucurie, furie, frustrare, stare de bine, încântare, creierul nostru a zis așa: de asta vreau să mă feresc, ca să nu sufăr; pe asta vreau să o retrăiesc, ca să fiu fericit. Pe vremea aceea, puțini părinți dădeau o coerență emoțională copilului, ca el să poată integra ceea ce trăiește și să accepte că și emoțiile negative sunt sănătoase și de ajutor, chiar dacă suferim sau trăim ceva neplăcut în acel moment.

Din această selecție a creierului, subconștientul ia niște decizii pe care le stochează bine mersi în pivnița lui. Însă pe care conștientul nostru – activ în pondere circa 5%, pare-se – le folosește zilnic.

Mai clar: eu am decis, fără să stiu, că nu voi găti niciodată, pentru că de fiecare dată când o strigam pe mama să ne jucăm, ea învârtea într-o cratiță și eu auzeam doar “Stai un pic” vreme de câteva ore bune. Rezultatul? Mă străduiesc din răsputeri să gătesc, iar majoritatea mâncării iese atât de rea că nici nu mai trece prin farfurie, din tigaie ajunge la gunoi, cu mici excepții. Pentru că tot creierul vrea să îm ilustreze ceea ce cred deja și fie omit un ingredient, fie ard mâncarea, fie dau peste cap cantitățile. Însă nu am dezolvat nimic, fii-mea aude de nenumărate ori pe zi “Stai un pic” de la mine (eu mereu lucrez câte ceva, iar ea fuge după mine). Când m-am prins de acest episod? Da, prima dată când a zis fii-mea acum o lună “Tai pic” (stai un pic). 🙂 Și iată cum repet o situație după modelul deja învățat – odată pentru că așa am decis mai de mult, și apoi pentru a o înțelege și a o schimba.

Un alt exemplu: am decis că sucul de morcovi e preferatul meu dintotdeauna, deși uneori parcă are gust de pământ. Dar îmi dă o stare de bine grozavă absolut de f i e c a r e dată, în cel mai uimitor mod posibil. În clasa a șaptea am avut o gripă care m-a ținut acasă și fratele mai mare mi-a adus un Tedy suc de morcovi și mi-a cântat la chitară lângă pat, Eric Clapton. M-am simțit alintată, răsfățată și copleșită de atâta atenție, că imediat m-am și făcut bine. Acum orice suc de morovi îmi dă starea aceea de bine.

Sau: când era supărat în adolescența lui, fratele mai mare asculta multă muzică, cu capul literalmente între boxe. Îl pândeam pe ascuns și după ce pleca, ascultam muzica lui. De câțiva ani, am o melodie pentru orice. Un playlist să lucrez pe creație, unul de dans, unul de somn, unul de lucru în casă, unul de șters geamuri, altul de împăturit haine. Am muzică până și pentru duș! Singurul moment în care nu cântă nimic prin urechi e atunci când scriu, ori când citesc.

Cu cât aduc la lumină mai mult din experiențele mele timpurii, despre care eu am uitat, cu atât văd și mai clar de ce fac alegerile pe care le fac. “La ce bun?”, m-am întrebat. În frlul acesta, pot ajunge mai bine la sinele meu, adică mai departe de felul în care m-au modelat experiențele. Pentru că odată ce văd de ce, pot să aleg să mă răzgândesc. Penteu că dacă aleg altceva decât automat, rezultatul va fi altul. E ca o peliculă de film care până acum a fost scrisă într-un fel, iar acum eu sunt protagonistul, însă și scenaristul. Cu cât știu mai multe despre personaj, cu atât pot să schimb traiectoria filmului mai bine.

Vă recomand să priviți asta ca pe un joc, măcar de test. Și să fiți și voi un Poirot al micii voastre copilării, să vedeți dacă nu cumva descoperiți niște comori pe acolo. De preferat în discuții individuale, căci amintirile or fi cam vechi și oamenii au tendința de a le construi împreună după versiunea celuilalt. Luați amintirea cât de crudă posibil (necoaptă adică). Și apoi haideți iar pe aici să povestiți, ce ați descoperit. E posibil ca poveștile voastre să trezească și altora amintiri vechi 🙂 a, și orice ar ieși la iveală: fiți blânzi cu voi și cei iubiți vouă. Trecutul nu se poate schimba, se poate doar vedea și lăsa acolo. În schimb prezentul, oho! în fiecare moment și cu fiecare… alegere conștientă.

 

Please follow and like us:
0
Share: