M-am bucurat de zilele astea tihnite, deși le-am început cu maraton. Nu de lucruri de făcut pentru mese îmbelșugate, din fericire ne-au primenit bunicile cu bunătăți din depărtare. Ci cu obșnuitul program în care mă chinui să încadrez de toate. Iar la final mă aleg cu agitație, presiune pe mine și pe ceilalți, fugă, și prea puțină satisfacție. O anxietate pe care o cunosc de multă vreme, însă care încă mă ia prin surprindere. Degeaba toate recomandările cu „sărbătorile sunt despre odihnă”. E ceva înscris parcă în gene despre a te osteni până la epuizare, mai ales în perioada asta....