Îi ceri subconștient copilului tău fericirea ta?

Acum ceva timp credeam că tot ce îi poți oferi copilui tău sunt doi părinți fericiți. Atunci n-aveam copii și eram o mamă perfectă. Acum cred că cel mai bun cadou pe care i-l poți oferi e (cel puțin) o mamă care merge la psiholog.

Și copiii sunt oameni. Nu au nevoie să fie cocoloșiți, dădăciți, controlați, supraresponsabilizați. Chiar nu… acolo sunt doar nevoile noastre de validare și propriile programe.

Și când alegem să ne lăsăm pruncul în pace să fie autentic… îmi pot doar imagina că va crește un prunc ce va gândi pentru sine. Care va fi empatic, care va respecta și părerea celorlalți. Care nu va face compromisuri la ceea ce va simți să facă, căci va avea nu doar emoții ordonate, ci și o rațiune proprie. Un om de dimensiuni mici, e tot om, chiar dacă e copil.

Să lăsăm copiii să decidă ce e potrivit vârstei lor. Copilul meu nu va decide pentru întreaga familie dacă ieșim din casă la cina deja programată cu prietenii, dar va decide cu ce se îmbracă și ce să mănânce din variantele date. Copilul meu nu va decide dacă azi merge sau nu la grădiniță/școală, dar va putea decide ce să facă în timpul său liber. Umerii lui mici pot lua decizii mici. Însă mintea și inima lui, opinia sa, emoțiile sale, vor fi mereu ascultate. Pentru că e om, și contează. Pentru că are discernământ, curiozități, opinii, sentimente.

Îmi doresc să îi ofer cât mai puține păreri prefabricate și cât mai multe întrebări despre cum crede ea că funcționează lucrurile care o interesează. Ne-a intrat în reflex să răspundem la orice “de ce?”, fără să întrebăm “dar tu ce crezi?” Să fim parteneri cu copilul în creșterea sa, nu e un elev ori un om din sala de curs căruia să îi livrăm vreun training despre viață. (#selfreminder)

Și omul ăsta de dimensiuni mici nu e nici vreun magazin pe care să îl umplem de jucării ori haine cool. Oare chiar contează cât îi dăm copilului nostru? Zicea un terapeut în sala de curs: Nu le dați copiiilor voștri nimic. Datoria părintelui este să îi ofere doar hrană, o casă, un pat, haine de îmbrăcat și educație. Venea în totală contradicție cu părinții din sală, care le dădeau copiilor lor totul. Tot ce le-a lipsit lor în copilărie. Și le dădeau la pachet și vinovăția lui “atâta pot, deși aș vrea și mai mult” și greutatea lui “îți dau totul și tu ce îmi dai la schimb? doar neascultare!”, dar și responsabilitatea de pe urma lui “toată viața mea am trăit-o ca să îți dau totul, să îți fie ție bine”. Iar eu, din fundul sălii, mă înfuriam teribil gândind “Ce nerozie! Copiii nu au nevoie nici măcar de toate astea! Au nevoie doar de doi părinți care să îl conțină, să îl asculte și să îl valideze!” Și ce mamă perfectă eram atunci gândind asta. Până am avut și eu un copil…

Între timp am învățat că nu poți da din ce nu ai. Că e nedrept să te judeci și să te învinovățești că nu ai. Sau să îi pedepsești pe cei care te-au crescut că nu ți-au dat mai mult. Emoțional sau material. Nu poți să dai din ceea ce nu ai. Nici ei nu aveau. Am mai învățat că poți avea mai mult, fiind mai conștient și cunoscându-te mai bine. Speranța Farca scria, în una din cărțile ei, că femeia însărcinată trece printr-un travaliu de maturizare în care are nevoie de un sprijin stabil, constant, în partenerul său. Eu cred că travaliul ăsta de maturizare se prelungește îndelung, că se maturizează ambii parteneri și amândoi au nevoie de sprijinul acesta stabil și necondiționat. Deocamdată cred că doar un terapeut poate oferi asta. Avem adunate prea multe răni ascunse, pentru care mecanismele noastre de apărare ne-or fi adus multe beneficii și ne-a făcut funcționali, poate chiar de succes. Însă când le vezi sub ochii tăi, într-un om de dimensiuni atât de mici, când ajungi tu însuți la marginea limitelor tale, de mai multe ori pe zi… e un exercițiu continuu de stretching. Obositor, care erodează și psihic și emoțional. Cine ar vrea să își împartă viața cu un om obosit, plictisit, bolnav, ursuz? Eu sunt de multe ori așa și sunt greu de iubit. Dar mă tratez 🙂

Așa că acum, la 1,5 ani de părinte, cred că ceea ce îi pot oferi mai bun pe lumea asta copilului meu, e vizita la psiholog. Vine cu asumare și grijă față de mine, mai ales. Acolo mă ordonez, mă așez, mă descopăr, mă împac cu mine. Mă văd mai bine, mă urăsc mai puțin. Procrastinez mai puțin, mă organizez mai bine. Descopăr cum să mă umplu mai mult și apoi am de unde să ofer mai des, mai bine și necondiționat. Psihologul nu e medic, nu mă cunoaște mai bine decât mine, nu îmi dă răspunsuri de-a gata și nici nu face lucrurile în locul meu. E un om inteligent și empatic, care mă însoțește unde vreau să merg, care mai deschide câte o lanternă când merg prin beznă.

Și atunci, nu îi mai dau povara aceasta partenerului ori copilului meu. De a mă regla, de a mă ordona interior. De a mă face fericită.

Nu am niciun îndemn, căci nu știu ce funcționează pentru alții. Poate unele mame sunt fericite încontinuu. Poate unii părinți sunt foarte bine și așezați, cu cele două concedii pe an, copiii la bunici și ei satisfăcuți la job. Habar nu am. Ce știu însă, e că fericirea noastră nu e responsabilitatea altcuiva. Și că investim enorm “în copii”, așteptând un favor, un rezultat, ceva care să ne umple, să ne împlinească. Iar mecanismul ăsta inconștient nu se va opri din funcțiune până când nu vom descoperi că îl avem și apoi, cum se poate opri. Să crești un Sine adult, nu e ușor, mai ales când e vorba despre tine.

Please follow and like us:
0
Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *