Nararea ordonează creierul copilului și emoțiile lui – și îi ține pe cei mici ocupați în scaunul de mașină

Luna februarie a fost pentru noi pe jumătate în mașină și avion, prin Budapesta, Bratislava, Vienna, Brussels, Brugge și împrejurimile. Cum micul Om abia a împlinit 1 an și 7 luni și e în procesul de înțărcare blândă, a fost o nouă provocare să ne adaptăm emoțiilor și noiii anxietăți de separare, mijloacelor de transport, frigului, variantelor limitate de mâncare, confuziei ritualului de adormire la prânz. Ca întotdeauna, ne-am folosit de cărți și mai ales de narare, pentru a ne familiariza cu noutățile și a crea un fel de rutină în necunoscut. Despre cărțile salvatoare de data asta, în articolul #cărțileEmmei de luni aici.

Așadar, care o fi treaba cu povestitul continuu la copiii mici? E necesar să facem asta atât de mult și atât de des?

Orice noutate în programul copiilor înseamnă pentru ei emoții noi. Adaptabilitatea lor la aceste situații depinde foarte mult de cât și cum le creăm noi expectanțele. E foarte similar și la noi, adulții. Doar că noi avem o capacitate mai mare de gestionare a emoțiilor. Ori de reprimare a lor 🙂 Să ne gândim când mergem la medic pentru o intervenție medicală sau un control despre care noi credem că e potențial invaziv. Acest necunoscut ne trezește emoții de teamă, anxietate, neliniște sau chiar încordare a corpului. E pentru că nu știm ce urmează, nu este uzual pentru noi, nu știm dacă va durea, dacă vom fi expuși în vulnerabilitatea noastră, și dacă ne vom putea gestiona prea bine.

Așa e și la cei mici. Pentru că sunt oameni noi, au multe experiențe noi aproape secundă cu secundă. La care învață cum să se adapteze, trăindu-le. Îi putem ajuta prin a le nara ce urmează să se întâmple. Și asta încă de la 1-2 luni.

Folosesc cuvântul „narare” și nu „povestire”, pentru că nararea anume presupune lipsa (sau reducerea) părerii noastre despre evenimente. Adică povestim exact cum s-a întâmplat, fără să evaluăm în termeni de bine sau rău, rușinos sau urât, frumos sau greșit.

În termeni de noutate în viața copiilor mici sunt mersul la medic, vizitele la prieteni, mersul la teatru/spectacol și, mai ales, călătoriile de orice fel. La vârsta micului Om, copiii au o memorie de elefant și adesea sunt ca un reportofon. Înregistrează tot și reproduc destul de fidel. Ea reproduce foarte repede și corect multe situații, evenimente mici, în cuvinte disparate sau propoziții scurte. Cum spune și Siegel, în cartea „Creierul copilului tău”, cei mici au nevoie să înțeleagă ce li se întâmplă, și să integreze desfășurarea evenimentelor din viața lor, prin repetare continuă a istorioarelor. Fie că s-au întâmplat deja, fie că urmează să se întâmple. Pentru că le place rutina, rânduiala, predictibilitatea, creierașul lor poate face această integrare prin narare. Își pot imagina ce urmează să se întâmple și se pot pregăti pentru asta.

În călătoria cu mașina, spre Slovacia, pe Emma a ajutat-o să îi spun povestea pe drum, după modelul: „Azi dimineață când ne-am trezit, ne-am jucat mai întâi cu F. și I. Băieții au fost foarte încântați să descopere jocul X în camera de jucării. Apoi, mami împreună cu Emma, au pregătit cafeaua pentru toți adulții din casă. Am terminat bagajele și ne-am pornit la drum cu mașinile, împreună. Mergem cu toții în Slovacia, unde ne așteaptă A. împreună cu părinții săi., A și C. Tati conduce, Emma stă în scaun, iar mami povestește cu Emma. După câteva ore de drum, în care Emma a citit și s-a jucat de-a v-ați ascunselea cu Arici și Cățel, am ajuns în Budapesta. Era atât de frig în Budapesta, încât mami a crezut că face Brrrtoză, precum Zăpi. Acolo am vizitat Castelul din orașul vechi. Acest castel avea mii de turnulețe în el! (ca și în cântec)”. Cam așa au decurs toate drumurile cu mașina, povestind același lucru de multe, multe ori, cu aceleași cuvinte și făcând referire și la alte lucruri cunoscute ei (precum castelul cu mii de turnulețe, povestea lui Zăpi, etc). Uneori am lăsat loc să completeze ea restul propoziției. Surpriza plăcută a fost nu doar că a stat în scaun fără riposte, ci că, după o săptămână, când am ajuns acasă, în timp ce o țineam în brațe, îmi povestea: „Alec pică aici. Doaie. Îmbrațișaie nu nu nu. Emma supăiat.” În traducere – Emma nu l-a îmbrățișat pe Alex la plecare, pentru că era supărată pe el că a pișcat-o și a durut. M-a uimit complet. Că ea a învățat deja să își ordoneze singură întâmplările. Evident, pe cele emoționale, mai ales.

În cealaltă minivacanță, am călătorit cu avionul. A doua zi după sosire, am reluat ziua precedentă, la cererea ei, de data aceasta. Repeta „ghiozdanul Emmei, tati” și „Sebatian”. Povestea era că tati adormise în avion cu capul pe rucsacul ei mic, și aproape tot zborul, ea s-a jucat cocoțată lângă taică-su, pe brațul scaunului, cu un bebeluș din spatele nostru, pe nume Sebastian.

S-au întâmplat foarte multe pentru ea, într-un timp scurt: oameni noi, locuri noi, mașină închiriată, scaun de mașină nou, pat nou, stimuli noi, aproape nimic la fel de la o zi la alta. Așa că nararea ne-a salvat.

De asemenea, nararea ne salvează și în alte situații cu emoții dificile. Cum ar fi statul în scaunul de mașină, în centuri, când ea are altă dorință. Dacă are nevoie de mișcare, adesea ne oprim, ne mișcăm, ne conectăm, apoi îi amintesc că urmează să se urce singură în fotoliu (așa numim uneori scaunul de mașină), să prindem centurile împreună ca să fie în siguranță, și să citim sau să ne ținem de mână și să ne uităm la ciorile de pe cer. Adică „ciorica”. Când ajungem în mașină, nu mai zic nimic, începe ea: „Emma caun, centui siguianță. Tati conduce maina. Mami cu Emma. Tati conduce în siguianță.” Asta a funcționat inclusiv cu mașina închiriată și scaunul închiriat din ea. A fost neașteptat de simplu și de ușor.

Un exemplu când situația, cu tot cu narare, a mers prost, a fost o vizită medicală. Micul Om a mers la pediatru de mai multe ori, control de rutină și mai mult, împrietenire cu doctorița. De data aceasta, a fost nevoie de un consult mai rapid, urma să plecăm din țară. I-am povestit ce urmează să se întâmple, de câteva ori, și chiar ea îmi spunea cum va urma să se dezbrace la medic. Însă am uitat să îi spun ceva foarte important: că nu am găsit medicul ei pediatru disponibil și că vom merge la același cabinet, cu altă doctoriță în el. Pe hol, a fost ca de obicei, cooperantă și veselă, deși urma ora ei de somn și adesea, în astfel de momente, e mai degrabă țâfnoasă. Când am intrat în cabinet însă, s-a lipit strâns de corpul meu, și-a lăsat capul greu pe mine și, când am crezut că s-a împrietenit cu doctorița… a început uraganul. Lacrimi, tensionări, încordare. O teamă cumplită părea să experimenteze. Din păcate, a fost nevoie să ducem consultul până la capăt ca să verificăm dacă are otită. A plâns mult în brațele mele, am consolat-o i-am fost alături în permanență. A fost o experiență. Despre care apoi am narat vreo două zile.

Ce am observat în cazul nostru e că prin narare ne și conectăm adesea. Îi ofer timp, dedicare, mă uit la ea, vorbim împreună, descoperim împreună și ne punem în același tablou, simultan. Siegel zice: „Când părintele și copilul sunt acordați unul cu celălalt, ei trăiesc o senzație de uniune.” Pentru mine e conectarea, e acel „te văd, te aud, te ascult, te înțeleg / mă vezi, mă auzi, mă asculți, mă înțelegi.”

Și, ca să fiu onestă, unul din motivele principale pentru care merg la terapie, este ca să am un loc și un spațiu fizic și emoțional, într-un timp dedicat mie, să narez despre mine. Pe parcurs, apar și situații din trecut, pe care învăț să le narez și să le ordonez acum, din aceeași parte emoțională a creierului copilului care eram la momentul acela. Așa integrez acum, ca adult, ce nu am putut atunci, ca și copil.

Împărtășesc câteva fragmente aleatorii din cartea „Creierul copilului tău”, a lui Dr Daniel Siegel, pe tema narării:

  • „Mai ales când au emoții intense, copiii au de multe ori nevoie de cineva care să îi ajute să-și folosească emisfera stângă a creierului pentru a înțelege ce li se întâmplă – să pună lucrurile în ordine și să identifice aceste mari și înfricoșătoare sentimente, astfel încât să le poată face față, în mod eficient. Asta face povestirea: ne permite să ne înțelegem pe noi înșine și lumea noastră, folosind împreună emisfera stângă și pe cea dreaptă. Pentru a spune o poveste care are sens, emisfera stângă a creierului trebuie să pună în ordine lucrurile, folosind cuvinte și logică. Emisfera dreaptă contribuie la senzațiile fizice, emoțiile și amintirile personale, astfel încât să putem vedea imaginea de ansamblu și să ne comunicăm experiența. (…) De fapt, cercetările arată că atribuirea unui nume sau a unei etichete sentimentelor noastre, calmează afectiv activitatea emoțională din emisfera dreaptă.”
  • „Copiii sunt mult mai predispuși să împărtășească și să vorbească, în timp ce construiesc ceva, joacă cărți sau merg cu mașina, decât atunci când te așezi, îi privești drept în față și le ceri să fie deschiși.”
  • „Vindecarea în urma unei experiențe dificile apare atunci când emisfera stângă lucrează împreună cu cea dreaptă pentru a spune poveștile noastre de viață.”
  • „Scopul este de a evita să trăim într-un potop emoțioanl sau într-un deșert emoțional. Vrem să le permitem imaginilor non-raționale, amintirilor autobiografice și emoțiilor itale să-și joace rolurile lor importante – dar, de asemenea, să le integrăm cu celelalte părți din noi, care le dau vieților noastre ordine și structură.”

„Uneori, părinții evită să vorbească despre experiențele supărătoare, gândindu-se că acest lucru va amplifica durerea copiilor sau va agrava lucrurile. De fapt, povestirea este de multe ori exact ceea ce au nevoie copiii, atât pentru a înțelege evenimentul, cât și pentru a ajunge într-un loc unde să se poată simți mai bine în privința a ceea ce s-a întâmplat.”

  • „Impulsul de a înțelege ceea ce ni se întâmplă este atât de puternic, încât creierul va continua să încerce să înțeleagă sensul unei experiențe, până când va reuși. Ca părinți, putem ajuta acest proces, prin intermediul povestirii.”

Cartea are cu mult mai multe informații și idei minunate. V-o recomand cu drag. Despre Dr. Daniel Siegel și expertiza lui, puteți citi aici. Despre cum le mai putem explica copiilor (mai mari de 1 an jumate) despre emoțiile din creierul lor, un articol foarte bun aici.

Please follow and like us:
0

2 Comments

  1. Răspunde

    Anda

    Foarte cunoscută imi e aceasta narare, exersa toată ziua, chiar si noaptea uneori (al meu băiat e cam certat cu somnul). Legat de medic, imi amintesc un moment când l-am pregătit de mers la medic si recoltat analize si mi-a spus “mama, eu o sa plang”. Ajunși acolo, si-a ridicat el singur bluza, a întins manuta si ă plâns doar când s-a folosit acul, fără să își tragă mana. A fost cel mai clar exemplu pentru cât de deschiși sunt la noi experiențe dacă le spunem ce o sa se întâmple si ca suntem alaturi de ei indiferent de ce reacție vor avea.

    1. Răspunde

      Catalina

      Da! Wow, ce minunat că funcționează pe termen atât de lung! Ai un copil tare curajos <3

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *