Ce mă ajută să fiu mama care îmi doresc să fiu

Să nu vă imaginați că am atins vreo perfecțiune întruchipată, nici vreo Monalisă a mamelor zen și descurcărețe.

Ba am o sumedenie de minusuri. Am avut și am multe îndoieli, întrebări, frământări. Una dintre ele, cu care nu mă pot împăca nicicum, e gătitul. Ce iese din mâinile mele arată uneori mai rău decât la cantina studențească. Și nici dacă ai mânca cu ochii închiși nu ți-ai schimba părerea. Iar Emma, de când știe cum se gătește la bistro-ul din colțul străzii, și-a urcat standardele unde nici nu visez să ajung.

Nu mă pot lăuda nici cu vreo casă ordonată, ori măcar cu vreo îngrijire personală mai bună. Nici cu organizare administrativă. Lista nu e scurtă, și nici nu mai înșir aici, că poate o să-mi bateți obrazul 🙂

Nu vreau mommy wars, am destule războaie cu mine. Mama asta care sunt crește în mine, zi de zi, odată cu fiică-mea. Nu cred că e instinctul, cât e „citirea” ei și momentele noastre zilnice de tandrețe, drag și ascultare. E minunat și minunat de provocator să înveți să fii disponibil emoțional. Dar da, mi-am acordat acest privilegiu. De a fi vulnerabilă și slabă, de a învăța să fiu emoțională și jucăușă alături de ea. Ori obosită și epuizată. Și am primit acest privilegiu de la el, într-un acord nespus, tacit și iubitor.

Și atunci, ce mi-a mai rămas de făcut din rolul unei mame?

În sarcină m-am străduit să am cât de mult pot, grijă de corpul meu. Gândind că 9 luni de zile va găzdui o ființă nouă, voiam să îi dau un spațiu cât mai curat și mai confortabil de creștere și dezvoltare. Ca și cu o casă pe care o cumperi, o renovezi și o îngrijești ca să te muți în ea, cam așa am făcut și eu. M-am răsfățat cu mâncare bună și proaspătă, mi-am aerisit mintea de gânduri cu yoga acasă și cărțile de colorat pentru adulți, am dormit, am mers la masaj săptămânal (o mare provocare să mă țin de asta și să nu mă autosabotez) și am ținut un fel de jurnal. Un fel de, pentru că scriam de mână cât de des puteam, de la frici, la tot felul de dorințe legate de naștere și creșterea Emmei. Am meditat mai mult decât în toți anii la un loc, am mers pe jos, am călătorit singură, am fost aproape egoistă cu nevoile mele și fericirea mea.

Practic, cu gândul la ea, de fapt am învățat să mă iubesc pe mine și să îmi ofer ce simt că am nevoie.

Cel mai important lucru care îmi era necesar era claritatea.

Într-o perioadă emoțională plină de îndoieli și de necunoscut, de decizii și de noutăți, propria claritate devine lanterna de lumină care ne va folosi drept ghidare mult timp după naștere.

Și din toată această călătorie, atât de centrată pe introspecție, am luat o serie de decizii pentru mine. Mi-am analizat valorile și m-am uitat unde vreau să investesc în relația de mamă-copil. Ce pot să fac și ce îmi e dificil. Ce provocări am și unde am nevoie de sprijin.

Iată întrebările prin care am trecut:

  • Ce îmi doresc pentru acest copil?
  • Ce îmi doresc pentru noi ca familie?
  • Ce îmi doresc pentru mine personal din sarcină și mămiciție?
  • La ce nu vreau să renunț? (Ce este cel mai important pentru mine)

De fiecare dată când am avut de luat decizii legate de: medicul care supraveghează sarcina, spitalul unde voi naște, organizarea și aranjarea camerei copilului, organizarea perioadei de după naștere, mereu am avut în minte aceste întrebări. Orice nu era în concordanță cu răspunsul, schimbam. A fost dificil și de mare ajutor această busolă. M-am ascultat mai mult pe mine și pe ea, decât pe oricine din afara noastră. M-am consultat cu prietene cu care am rezonat 100% și pe care le admir în felul în care își cresc copilul. M-am consultat cu partenerul meu și am avut bucuria să primesc sprijinul lui total, aproape mereu.

De exemplu, medicul nr 2. mi-a spus la un moment dat: “Vai, păi tu nu ai mușchi abdominali deloc. Cum crezi că vei putea împinge la naștere?” Când am ajuns în mașină am izbucnit în plâns, m-am simțit nepotrivită și neadecvată pentru propriul copil. Primul copil. M-am frământat vreme de o săptămână, până când am făcut programare la un alt medic. Îmi părea stupid să renunț la un medic doar pentru că în ziua aceea nu mi-a plăcut cum m-a abordat. Însă am luat întrebările de mai sus la rând și m-am întors pe ce îmi satisfăcea mie nevoile. Mi-am dat seama că nu am încredere per total în relația cu acest medic.

Apoi am decis ce era foarte important pentru mine din tot ce urma: naștere vaginală naturală și blândă, alăptare, recuperare, sănătatea noastră. Și am văzut unde am control și unde nu. Întrebările de mai sus mi-au permis să nu fiu rigidă și să „lupt” pentru ceea ce pot schimba. S-a impus cezariana. M-a luat pe sus, habar n-aveam despre așa ceva, nici despre recuperare, nici despre ce înseamnă pentru mine. O cezariană pentru ea știam ce e. Dar ce știam cu siguranță e că vreau să alăptez. Am avut susținerea a două prietene care au născut la fel, au venit direct în spital să mă pună pe picioare. A doua zi după ce am coborât de la terapie intensivă am uitat orice durere de orice fel, am luat-o pe Emma cu mine din clipa aceea non stop, am alăptat cu un start greoi, și m-am mișcat într-una. Am mirosit-o, am iubit-o, am mângâiat-o, a dormit cu mine chiar de atunci. Și orice durere am simțit, am tratat-o ca pe o jenă. Acasă am fost ca nouă, uitând că am trecut printr-o operație. M-a prins epuizarea mai târziu și m-a încetinit. Însă sunt reunoscătoare pentru felul în care corpul meu și-a revenit și s-a conectat atât de bine la ce a urmat.

A fost foarte importantă relația cu ea, să îi observ nevoia și să i-o îndeplinesc. Nu îi plăcea separarea – poate că nici mie prea mult – și prefera să doarmă lipită de un om. A fost purtată aproape încontinuu. Cu ea în brațe, pe semiîntuneric, citeam, dormeam, mă uitam la Fetele Gilmore pe volumul de sunet 2. Nu găteam decât rar, făceam ordine la fel de rar, iar partenerul meu era prezent în toate felurile posibile lui. A fost o presiune poate și pentru el. Însă doar așa am avut spațiu de liniște și intimitate. Orice ajutor venea la noi, devenea foarte repede intruziv și încerca să impună reguli proprii. Ori eu abia aflam ce reguli ni se potrivesc în noul trei.

Nu îmi amintesc prea multe lucruri în detaliu de atunci, doar fragmente și faptul că mi-am dat voie să fiu vulnerabilă mult mai târziu. Și apoi am fost în terapie. Însă în acest drum, am împlinit ce îmi doream cel mai mult: să învăț să o citesc pe micul Om. Să o înțeleg. Să o țin în brațe, să o mângâi, să o iubesc, să o ascult. Din maternitate am început să culeg „fani”, asistente și moașe care veneau să le arate colegelor ce bine mă descurc, de parcă aș fi născut natural. Am temele făcute. Mă temeam cumplit să mă arăt altfel decât așa, de teamă să nu o ia pe atât de micul Om nou de lângă mine. Să nu îmi ia „puterea” pe care abia o înțelegeam și o dobândeam. A fost bine pentru noi așa. Nu știu să fi făcut lucrurile altfel oricum.

Nimeni nu se naște mamă. Fiecare dintre noi se simte tot mai mamă pe măsură ce stă cu copilașul ei, în contact, ascultare, încântare. Și cu tăticii e exact la fel. Este și o chimie a atașamentului, descrisă de Linda Palmer, care ne spune exact ce hormon face ce, ca să ne întărească relația cu nou-născutul. Detaliile sunt mai puțin importante, concluzia ei este însă esențială: contactul fizic (îmbrățișat, mângâiat, purtat) cu bebelușul, ne ajută să ne citim copilul mai repede și mai clar, să îl ascultăm mai bine, să îi îndeplinim nevoile, să vrem să fim alături de el și de tatăl lui. La fel și pentru tată: cu cât își ține mai mult partenera în brațe, cu atât creierul său va elibera mai multă oxytocină, vasopresină, prolactină, opioide, toate influențându-i comportamentul din vânător în protector. Iar bebelușul învață prin aceste experiențe cum să își organizeze creierul și cum să își gestioneze emoțiile.

Sunt mama care vreau să fiu. Uneori mai mult, alterori mai puțin. Aș vrea mai multe de la mine, alteori mai multe pentru mine. Iar când nu mai știu ce vreau, am trei persoane cu care mă reglez anume la capitolul mamă. Îmi iau timp, respir, dorm. Și găsesc după multe frăsuiri răspunsul potrivit mie și ei. Și apoi vin altele și tot așa. Mereu am, însă, în minte: știu cine vreau să fiu în rolul ăsta?

În curând sper să aflu și cum ajung partenera de cuplu care vreau să fiu. Acum măcar am un model de practică, de „cum să” fiu conștient într-un rol, conform valorilor mele. Poate e lecția cea mai importantă și mai frumoasă primită de la fiică-mea.

Pe voi ce vă ajută să vă adunați și să aflați ce vi se potrivește? Sunt multe cărți de parenting, însă niciuna nu e mamă în locul tău, nu-i așa? 🙂

Please follow and like us:
0
Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *