„Disciplinarea” bebelușilor și a copiilor mici și de ce nu funcționează din cărți

Am citit recent un articol punctual despre cum îi disciplinăm pe bebeluși. În primul moment al citirii titlului am simțit deja aversiune în mine și m-am tot întrebat ce nu rezonează cu mine. Autoarea articolului a punctat de-a lungul textului câteva idei foarte utile și prietenoase. Însă, în continuare, eu personal, nu sunt de acord cu ideea aceasta de „disciplinare”.

Am observat tendința spre a disciplina adesea în familiile cu părinți sau bunici educatori ori profesori. Nevoia de a urmări evoluția comportamentului copilului și a te asigura că se încadrează în standarde sociale utile lui și, desigur, în siguranță pentru el.

Însă, fără să ne cunoaștem pe noi înșine și fără a ne lua în mod repetat și consecvent timp pentru asta, cred că orice formă de disciplină preluată ca la carte, nu poate să funcționeze. Cu atât mai puțin la bebeluși și copiii mici (sub 2 ani), unde nevoia numărul 1 este să se simtă iubit, nevoia numărul doi să se simtă acceptat și nevoia numărul 3 să fie în siguranță (aceste nevoi le văd eu personal, nu sint demonstrate științific, e o concluzie personală din lucrul cu oamenii și rănile emoționale de bază cu rădăcina în primii ani de viață). Pentru că cei mici ne simt când nu suntem autentici, când facem ceva pentru că o anume autoritate ne-o cere. Prin autoritate mă refer la bunici, la persoane din jurul nostru pe care le admirăm, la studii și cărți care ne dau direcții și indicații. Desigur, sunt numeroase instrumente foarte utile de parentaj. Și în același timp, mama și tatăl, la fel ca și fiecare din copiii lor, sunt persoane unice, cu un istoric particular, cu un fel de a fi particular și asta face ca anumite lucruri să funcționeze pentru unii, iar anumite lucruri să nu funcționeze pentru alții.

Ce (cred că) stă în spatele disciplinei sau educației de orice fel?

Cred foarte mult în limite sănătoase (în orice relație!), iar despre limitele trasate de adulți în relația cu copiii am scris aici. Articolul are exemple în mod special față de copilașii mici, pentru că asta aveam atunci acasă.  Însă cred că e util pentru noi toți, indiferent de copii, că sunt în burtică sau că abia ne mai încap în brațe.

Înainte de a citi mai departe, am o întrebare pe care eu mi-o adresez adesea când vine vorba despre educație sau disciplină și lancare te invit să te gândești: De ce vreau să îmi disciplinez copilul? Care este motivul care se află în spatele felului meu de parentaj, al modului în care fac educația copilului, în felul în care îl disciplinez. Și continui cu acest de ce după fiecare răspuns, până când l-am epuizat.

Iată un exemplu posibil: De ce vreau să îmi disciplinez copilul? Pentru că îmi doresc să se comporte sănătos în societate. Ce înseamnă comportament sănătos? Să nu lovească, să fie în siguranță fizică, să știe să aleagă corect pentru el. De ce e important asta pentru mine? Pentru că îmi doresc să fie un copil echilibrat, prietenos, curajos, cu discernământ, sigur de sine, respectuos, blând. Care este motivul pentru care îmi doresc asta? Cred că asta îi va face viața mai ușoară / îi va dezvolta reziliența / vreau să aibă abilități pe care eu nu le-am avut și lipsa cărora m-au încurcat în dezvoltarea mea / vreau să ofer disciplină și reguli ca să nu mă simtă slabă și să nu mă conducă el pe mine / asta e datoria mea și vreau să mi-o asum.

Din șirul de mai sus, pe care îl puteți lua ca pe un exercițiu ușor, pot să văd că în spatele dorinței mele de a face disciplină stau, de regulă, două motivații: valorile mele personale (de echilibru, siguranță, compasiune) și fricile mele (să nu pățească ca mine, să nu pățească ceva, etc).

Atât valorile personale, cât și fricile, sunt motorul tuturor comportamentelor pe care noi le avem. Ele ne ghidează viața conștient, sau nu și atunci când facem altfel, apar conflictele (interioare sau în relațiile cu ceilalți). Fiecare motivație ne aduce informații despre noi și despre felul autentic în care putem relaționa cu copiii noștri. În momentul în care ne cunoaștem valorile, vom ști să punem limite în mod autentic. Vom ști ce e negociabil și ce nu și de ce. Și vom putea comunica celuilalt asta cu claritate. Puteți căuta online și regăsi numeroase teste sau exerciții gratuite prin care puteți afla care sunt valorile voastre personale (unul bine făcut îl puteți regăsi aici).Cred că e un exercițiu util și necesar fiecăruia dintre noi și care ne aduce multe informații utile.

Fricile cred că ni le știm cu toții. Creierul este în așa manieră construit – și din păcate, adesea antrenat chiar de părinți – să se uite acolo unde este orice formă de pericol, astfel încât să ne ferim de el. Pericol înseamnă orice situație care ne amenință sau despre care credem că ne va amenința siguranța fizică, emoțională sau mentală. Surprinzător, în cele mai multe cazuri de pericol fizic – accident grav, furt, și alte situații surpriză – creierul nostru secretă destui hormoni necesari încât forța și capacitatea noastră de a ne apăra este uimitoare. În schimb, în fața fricilor emoționale – anxietate. îngrijorare, teama pentru un interviu, o decizie, o schimbare, etc – gândurile și emoțiile ne copleșesc și ne blochează adesea acțiunile.

Dacă nu vă cunoașteți fricile sau nu ați stat încă față în față cu ele, e simplu. Un pix și o foaie de hârtie și scrieți Îmi este frică de… Îmi este frică să…  până când epuizați toate ideile. Când veți citi ceea ce ați scris, probabil că vor fi puține lucruri noi. Și, probabil că veți putea găsi multe dintre ele ca punct comun cu mama, tatăl sau bunicii voștri. Pentru că multe dintre frici sunt mai degrabă învățate nu din experiența noastră, cât din experiența adulților care au fost în jurul nostru când eram copii. Și aici, veți putea vedea: cât din ceea ce comunic eu copilului meu – prin „Nu”/ „Nu e voie”/ sau alte metode – are legătură cu fricile mele? Este ceva ce doresc să schimb? La această întrebare, dacă frica are strânsă legătură cu o valoare personală, atunci nu veți putea schimba. Și cred că e foarte sănătos așa, e important doar să știm ce și de ce.

Indiferent de ce descoperă studiile de dezvoltare ale copilului (pe care le urmăresc îndeaproape), de ce zic cărțile și educatorii parentali, orice tehnică am aplica aceasta va funcționa numai dacă este în acord cu valorile noastre. Altfel, ne putem simți noi înșine frustrați, îngrijorați, tensionați, uneori disperați “că nu funcționează!”. La fel, dacă această tehnică este condamnată de alți părinți, dar eu o simt în regulă (adică în acord cu convingerile mele), atunci ea va da roade. De exemplu, degeaba știu în teorie că tehnica de cry it out nu ajută copilașul mic (lăsatul să plângă până adoarme el singur, ca metodă de training de somn, organizează dezvoltarea creierului diferit decât la cei ținuți în brațe și modifica comportamente pe termen lung). Dacă pentru mine este o valoare personală libertatea în top 3, și nesomnul copilașului și ținutul lui în brațe simt că îmi îngrădesc libertatea, atunci cel mai probabil voi recurge la asta, găsind argumente utile mie (că oricum e o metodă pe care generații întregi au crezut-o firească și cu toții am crecut bine).

Revenind la disciplină, eu nu cred în asta. Cred că fiecare copil are dorința și nevoia de explorare și dorința și nevoia de siguranță (fizică și emoțională). Cred că aceste două mari dorințe și nevoi sunt îndeplinite în primii 2-3 ani acasă – de părinți și ceilalți adulți de referință pentru el – și apoi și de grădiniță, apoi de școală și prieteni. Eu nu sunt în rolul de părinte cu scopul de a conduce copilul și relația cu el. Copilul are un Sine propriu, un temperament propriu, o construcție personală, la care eu, ca adult mă adaptez și pe care mă străduiesc să nu o îngrădesc.

La fel, cred că îi putem observa și sprijini pe copilași să își dezvolte anumite abilități, să își întărească aptitudini native și le putem da un exemplu sănătos de adult și familie prin viața proprie pe care o trăim.

Și, pentru că vorbeam mai sus de anxietățile noastre, cred că fiecare copil are nevoie ca emoția lui, și manifestarea ei!, să îi fie recunoscută, văzută și înțeleasă de noi, adulții. Chiar dacă ne e uneori greu să acceptăm că fiul nostru simte frustrare și vrem imediat să îi schimbăm starea – fie sărindu-i în ajutor cu jucăria, fie minimizându-i trăirea cu un “Lasă că nu e mare lucru”. Sau să acceptăm că fiica noastră e în vârful unui copac, explorând frica ei proprie. Ori că fiul nostru cel mare vrea să redevină bebeluș și să se culcușească parcă la nesfârșit în brațele noastre, iar noi vrem să fie un bărbat adevărat și îi tăiem repede macaroana cu un “Hai, gata, până aici”. Toate aceste dificultăți, dacă le resimțim în noi ca o provocare, înseamnă că ne ating o rană proprie. Ori vom acționa din acea rană, și ne vom întălni cu acest sentiment de fiecare dată, ori ne-o vom vindeca. Însă recunoașterea emoțiilor copiilor înseamnă respectarea lor ca ființe umane, care experimentează aceste trăiri. Le putem fi alături, doar observându-i și venind în sprijinul lor când ei cer asta de la noi (verbal sau prin comportament).

În final, cred că nu putem să fim mai mult decât deja suntem. Putem însă să căutăm în permanență cine suntem.

Și ultima întrebare, la care revin aproape zilnic, și mai ales când am senzația că ceva ce face copilul meu mă scoate din minți sau mă face foarte mândră – fac un pas în spate, mă uit la ea, Omul ăsta de 1 an și 8 luni și mă întreb: O văd pe ea exact așa cum e sau văd copilul care îmi doresc ca ea să fie? 

Legat de observarea copilului și citirea indiciilor pe care chiar un bebeluș le oferă, vă invit să urmăriți acest video scurt. Se numește „The Still Face Experiment” (Experimentul Față Ne-Exepresivă, tradus așa crud), și a deschis calea către multe cercetări ulterioare, care au analizat relația părinte-copil. Experimentul a arătat procesul uman natural de atașament dintre un bebeluș și mama sa și apoi efectele lipsei unui răspuns din partea mamei. Un alt studiu efectuat în anii ’90 pe acest experiment, de către Institutul Gottman îl puteți regăsi aici.

 

Please follow and like us:
0
Share: