Despre ce îmi doream în secret să fie 1 mai în copilărie

Nu știu prea onest despre ce ar trebui să fie 1 mai. Vag îmi amintesc picioarele mele pișcate de țânțari, ascunse pe sub pantaloni prea lungi, ori brațele prea subțiri curgând din tricouri lălâi. Vocile gălăgioase ale adulților glumeți din jurul meu, la o iarbă verde. Da, poate mirosul acela de roșii proaspete, păstrate de vreo mătușă sau bunică, anume pentru marea iarbă verde. Adică grătarul.

Ce știu e că am fost mereu un spectator tare trist pe sub zâmbetul de pe față, al lui 1 mai și acum m-aș bucura să îl evit. De crescut altfel acest “iarbă verde” încă nu am interior cu ce.

Înainte, abia așteptam zilele libere și forfota pregătirilor. Seturile acelea colorate de tacâmuri, speciale pentru iarbă verde, care erau păstrate într-un loc anume și greu accesibil mie prin casă. Și mai era o nerăbdare, o așteptare care fierbea în mine anume: speranța că de data aceasta, va fi timp. Va fi timp pentru împreună, noi, în familie. Și uneori era, că doar eram toți laolaltă deasupra castronului cu pulpe fripte de pui. Însă nu era niciun “noi, împreună” cu timp static, plin doar de relaționare, de conectare. Era cu agitația lui “unde ne găsim loc”, era cu strigăte și delegarea constantă a lui “hai, pune pătura acolo”, a lui “hai, lasă jocurile pe mai târziu, vino să pregătim masa”, a făcutului de foc și pregătitului de masă. A mâmcatului printre trăncăneli și amintirile părinților despre chefurile lor de odinioară.

Sigur, toți din jur glumeau, râdeau, aveau parcă mai puține riduri între sprâncene, era veselie de jur împrejur. Dar noi, copiii de pe lângă, eram fix așa… copiii de pe lângă. Nu îmi amintesc să se fi jucat cineva cu noi, vreun volei sau vreun joc de societate, ori cu vreo păpușă. Nici să fi avut discuții împreună de genul lui “ce te gândești să devii când vei fi mare?”. Era mai degrabă un moment de toți laolaltă, în care noi, copiii, eram predispuși la a fi expuși familiei largi – mătușile care aflau că ți-a venit ciclul, că ai făcut nu știu ce boacănă de “copil neascultător”, ce alte peripeții au mai avut ștrengarii de verișori pe la școală – sau la a fi lăsați în pace, în “jocurile lor de copii”. Care pentru mine nu erau chiar amuzante, căci eram cea mai mică dintre toți și nu le țineam pasul copiilor mari, iar mai apoi devenisem cam singurul copil adolescent din preajmă.

Mai târziu, și relațiile sociale ale familiei s-au restrâns anume, de la vârste înaintate, boli, emigrări. Iar apoi, unei “fete tinere” nu îi ședea bine să umble după voia capului ei fraged în târgul mic și vorbitor, chiar dacă era deja la liceu, cu prietenii sănătoase și bine legate. Și așa ajungeam de cele mai multe ori să mă refugiez în casă, în vreo carte.

Așa că de atunci, de la amintirile cele mai fragede ale lui 1 mai și până acum, am rămas doar cu pofta de conectare mustind pe la nas, cu speranța aceea a copilașului că, de data asta, ESTE TIMP. Este timp pentru ținut în brațe, pentru jucat împreună, pentru “vreau să știu cum te simți”, pentru explorare împreună. Nu neapărat pentru burți pline. Că este timp pentru dans, pentru muzică la iarbă verde, pentru râsete în brațe mici și mari, pentru priviri mai lungi de o secundă, pentru mângâieri. Pentru cafeaua de dimineață pe terasă ori în iarbă, pentru ținut de mână, pentru o surpriza jucăușă lui sau ei. Pentru o plimbare în doi sau tre, sau patru, fără gândul la niciun proiect. Pentru reîntregirea familiei fără vreun scop anume, numai ca să fim împreună și atât. Nu pentru proiecte, nu pentru muncit “în tihnă”, nu pentru consumat creierul și emergia în spatele unui laptop sau al vreunei alte mașinării.

Azi dimineață am vorbit aproape o oră întreagă cu frate-meu cel mare la telefon, sa ne anunțăm că nu ne putem vedea după cum sperasem. Însă de la simplul anunț, am ajuns repede să vorbim despre valori profunde, despre experiențe de călătorie, despre copilăria lui cu sarea din buzunar, pentru mesele pe furiș din grădina bunicii când îl prindea foamea. Despre creierul copiilor, despre diversitate, libertate, acceptare. Am râs și ne-am împărtășit dimineața într-un mod prietenesc și intim în gânduri și conectare, deși la distanță fizică unul de altul. Eu am aflat despre speranțele lui, el despre descoperirile mele. Eu despre dorințele lui, el despre ofurile mele. Ca de la frate la soră și invers. A fost o bucățică de împreună, acel mult visat și sperat de o vreme bună.

Așa că nu știu despre ce este acum 1 mai. Însă știu despre ce vreau să fie pentru mine, pentru noi. Poate de asta om fi și având zile libere. Pentru a simți că ESTE TIMP.

Please follow and like us:
0
Share: