De unde ne luăm inspirația de a fi părinți?

Tare aș vrea să știu cum e să te cațeri. Încă nu pot că mă paralizează frica. Când m-am hotărât că vreau să învăț asta, am rămas însărcinată. Când am hotărât a doua oară că încep asta… la fel. Iar experiența de cățărare cu care am rămas la îndemână e a fi părinte. O metaforă, desigur. Uneori ai elastice agățate, echipament bun, cască de protecție. Altă dată, simți că pici în gol, chiar dacă ești atașat bine de stâncă și continui să urci. Adesea simți goluri în stomac și te întrebi „Oh, fuck! Acuma încotro?” Să vă spun puțin despre echipamentul meu de cucerire a parentajului și de ce simt nevoia unuia.

Oriunde citim o carte de parentaj ori studii pe subiectul relației părinte-copil, vom vedea cifre sugestive care spun că am învățat într-un procent semnificativ cum să fim părinți, de la părinții noștri. Poate nu ne place asta prea mult și poate am lucrat mult să fim altfel. Noi să nu facem ca ei. Adică să nu le spunem „nu-i voie”, să nu le dăm peste mână, să nu îi manipulăm emoțional, să nu îi îngrădim, să nu le sădim frici inutile (cum e cea de înălțime, ori de zborul cu avionul), să nu, să nu, să nu. Fiecare părinte cu lista lui 🙂 În același timp, oricât ne străduim, acest proces de a fi părinți autentici, sau „curați” de convingeri nesănătoase, înseamnă de fapt să lucrăm mult cu noi înșine.

Așa că rețeta ideală pe care o văd eu, în a fi un părinte suficient de bun (asta pentru mine înseamnă autentic și conștient) este: cititul cărților de parentaj + participarea la conferințe pe tema educației + autocunoaștere (terapie, coach, conferințe, cărți) + observație + aplicare și eroare. Observație înseamnă să fiu deschisă ideilor noi, observând alte mame cu valori (idei) similare mie și nu numai. Iar aplicare și eroare înseamnă să testez în relația cu copilul meu ce și în ce fel funcționează.

Mi-am dat seama că am o sumedenie de automatisme nesănătoase în relațiile cu cei din jur. Cea mai prețioasă dintre ele, pentru că acolo simt că am cea mai mare responsabilitate încă, este cea cu fiică-mea. Așa că orice îndoieli, frici, convingeri toxice nesănătoase, comportamente care o limitează și mă limitează, visez să le văd cu claritate ca să le pot ajusta în timp util. Doar că asta nu pot face din cărți și studii și nici doar din terapie. Pentru că toate limitările astea sunt așa de bine înrădăcinate, că le pot vedea doar când trăiesc și altfel decât de obicei.

Și aici vine obiceiul acesta de a observa alte mame (fără [auto]critică!). Din acest motiv, când mă întâlnesc măcar odată pe lună, cu prietene cu copii mai mari, care au fost pe unde sunt eu acum, și cu care împărtășesc valori similare despre parentaj, e ca o gură de aer proaspăt cu multe revelații. Am realizat că e imposibil să știu câte mi-aș dori și să acționez sănătos de fiecare dată că doar am limite umane, dar mai ales ca mediu. Cultura noastră, educația noastră, experiențele pe care le alegem în funcție de ce credem despre viață și educație, diversitatea la care suntem expuși, toate acestea diferă enorm de la un om la altul, de la un oraș la altul, de la o țară la alta. De aceea, ultima călătorie cu fiică-mea, în care am stat 5 zile la niște prieteni dragi, în altă țară, cu alte valori și orientări, am avut înșiruiri nenumărate de „wow!” și de „a-ha! ar putea merge și asta!”.  Și când trăiești puțin în alt mediu, linia orizontului parcă se lărgește.

Primul mit demontat acum a fost frica din locurile de joacă din parc. Habar nu aveam că îmi e teamă. Însă am realizat cu stupoare și fără feedbackăul nimănui, că o direcționam pe Emma mereu către experiențe cât mai safe posibile. Evitam scări, locuri de cățărare, tobogane înalte. Ei bine, în Berlin, toate parcurile în care am fost, erau aproape lipsite de scări până la tobogane. Puteai ajunge doar escaladând diverse planuri înclinate, ori plase, iar toboganele erau atât de înalte că eu nu ajungeam la ea, dacă reușea să ajungă sus. Am văzut copii mai mici de 1 an jumate, care își țineau corpușorul extrem de bine, în cățărările lor exploratoare. Noi am avut provocări. Și zic noi, pentru că ei îi era teamă, iar mie îmi venea să îi spun „tu ești prea mică”.  Îmi mușcam adesea limba de la a-i încuraja teama, ori de la a-i forța ritmul. Clar, mi-aș fi dorit și eu pentru ea să aibă mobilitatea copiilor acelora mai mici cu jumate de an decât ea, forța lor, neînfricarea lor. Însă ea a fost expusă altor experiențe.

Noi avem tobogane mult mai mici, majoritatea din plastic, versus cele din metal de la ei. Noi avem scări mici, cu bare de susținere, versus trasee propriu-zise de a ajunge la un banal tobogan. Noi avem leagăne cu „opritoare” în față pentru copii mici, ei au leagăne normale, unde copiii se țin de lanțurile laterale și atât. Ideea e că fiecare copil își folosește corpul atât cât este pregătit… și stimulat de mediu. Conform mediului meu, credeam că ei trăiesc în pericol 🙂 Conform experienței lor… ei erau bine mersi. Când am realizat asta, am avut cu mult mai multă înțelegere pentru ea și pentru mine. Iar fiecare frică de a ei depășită, și plânsă la mine în brațe, a fost o adunătură de curaj și un salt imens și pentru copilul meu interior sperios și fricos.

Celălalt mare a-ha a fost despre relaxarea părinților și a tuturor adulților din jur, vizavi de copii. La noi, trăiesc adesea sentimentul că toți adulții se simt responsabili pentru orice copil de pe stradă. Culmea, suntem în top la abuzatul emoțional și fizic al copiilor. Odată, o necunoscută de pe stradă a amenințat și a urmărit adultul care era cu Emma, pentru că fii-mea plângea ca în desenele cu Sailor Moon. Amenințarea era că va chema poliția. Altă dată, o femeie de pe stradă s-a oprit la tufișurile de deasupra garajelor noastre să mă admonesteze că fii-mea plânge în timp ce e la mine în brațe. Cea mai recentă întâmplare m-a înfuriat și mai și. Venită cu proaspătul meu a-ha legat de cât îi dau spațiu Emmei să exploreze (fără să fiu părintele-elicopter în jurul ei), ieri, în parcul din cartier, am urmărit-o cu privirea mai mult decât cu corpul meu 🙂 S-a îndepărtat de mine, mergând pe o margine lată de vreo 30 de cm, la o înălțime mică. Un fel de bordură de-a lungul treptelor din parcul de copii. Era cu gropi, curburi, adică destul de interesantă, și totuși destul de în siguranță. Putea să cadă? Desigur. S-ar fi lovit și ar fi plâns și i-aș fi fost alături. Și acum și de fiecare dată când ar mai fi făcut asta. Doar că niște trecători fără copii, de vârsta bunicilor, s-au speriat teribil. Au început să se uite de jur împrejur frământându-se cu voce tare „cu cine doamne, o fi copilul ăsta?!”. Până când s-au dus la ea să o întrebe. Ea era foarte concentrată pe unde merge și vorbea în legea ei, i-a ignorat. Așa că domnul în cauză a luat-o pe sus să o mute pe jos. Bulversată că nu înțelege ce i se întâmplă, s-a uitat la acest domn, nu l-a recunoscut și a început să plângă. Știți, ca Sailor Moon, cu aceleași lacrimi țâșnind din ochi. Am năvălit ca o furtună peste el, am luat-o în brațe, i-am zis că era supravegheată și în siguranță, am rezolvat și cu ea, a mai plâns în brațele mele și s-a terminat. Dar apoi nu a vrut să îmi mai dea drumul la mână. Am reluat traseul în toate „hiii!”-urile pensionarilor din jur și a tuturor boscorodelilor țintite asupra noastră.

Mi-am amintit de experiența cealaltă, din Berlin. Unde urmăream mamele dându-se pe toboganele înalte cu bebelușii în brațe, altele cățărându-se cu ei cine știe pe unde, altele doar stând pe margine privindu-și odraslele folosindu-și instinctele de supraviețuire și abilitățile de maimuțe. Majoritatea copiilor desculți, fără mâncare în mână în timpul jocului, venind din când în când după apă. Toți copiii și adulții cu capetele acoperite și ochelari de soare. Semn că totuși țin la sănătatea lor și o prețuiesc. O mulțime de jucării, biciclete de plastic, trotinete, găletușe, la îndemâna și folosința tuturor. Fiecare părinte și le lua apoi acasă. Fără comentarii, fără a se băga părinții vreun moment în jocurile ori conflictele copiilor, fără ca aceștia să ceară. Toți adulții își priveau copiii și, din când în când, le vorbeau. Mereu la disponibilitatea lor, mereu acolo, niciodată în spațiu lor, fără ca ei să ceară. Am citit despre asta în multe cărți despre o bază de atașament sigur. Am urmat programul Cercul Siguranței, unde am învățat asta. Însă. nu am trăit-o niciodată și nu am văzut-o niciodată în jur în felul acesta. Abia acum am înțeles CUM se face.

Deci cred că totul e o combinație echilibrată între a învăța, a observa și a experimenta. Exact ca la școală. Mă rog, nu neapărat școala românească 🙂

Iar de partea cealaltă, între oamenii pe care îi urmăresc pe tema educației copiilor și autocunoașterii, am o mână de inspirație, doar. M-am limitat la ce am nevoie acum 🙂 Îi urmăresc pe Otilia Mantelers (inspirație de jocuri ca nimeni alta!), Oana Moraru (educație formală și non-formală), Monica Reu (comunicare nonviolentă), Kent Hoffman (atașament sigur), Janet Lansbury (parentaj cu respect), John Gottman (relații și relaționare).

Pe 24 mai, la Cluj, avem o serie de ateliere foarte utile, dedicate părinților. Cel mai mult m-a atras fix numele, că deh, m-a uns la suflet: The Woman Parenting Workshops, pentru părinți interesați de educație continuă. Mi-a atins una dintre valorile mele cele mai importante: învățarea continuă. Ne așteaptă acolo oameni care au experiență, care au lucru practic, care sunt nu doar specialiști, ci și mame care au fost acolo unde sunt și eu, poate și tu. Și oamenii ăștia, vin să ne răspundă la o tolbă de întrebări. Abia aștept să ascult, să învăț, să provoc fiecare speaker. Ca orice mamă, am îndoieli, am întrebări. Și, chiar dacă avem răspunsurile la noi, uneori, ascultând pe cineva din afară, ne trezim acest răspuns latent. Și facem și mai mult loc de a fi în acel loc de părinte în care ne dorim. Vor fi acolo Nadia Tătaru, cu tema Bully-ingul, un fenomen actual și îngrijorător (dacă ați fost în orice parc ori grădiniță, ați văzut asta deja). Monica Reu vorbind despre Călătoria spre descoperirea sinelui, cu soluții practice despre cum le dăm încredere copiilor, cum îi ajutăm să își crească stima de sine (mai ales în parcurile din România, da? 🙂 ) și Alexandra Gorea despre Jocuri interactive de conectare. Mai sunt și alți speakeri importanți, puteți afla mai multe detalii aici.

Cred că viața asta e tare frumoasă, plină de bucurie și cu mult, mult, foarte mult POT. Nu putere, cât potențial. Ca să putem să o trăim așa și să transmitem asta copiilor noștri, cred că avem nevoie să ieșim puțin din bula noastră, să scoatem capul la lumina altor lumi, altor conferințe, altor informații și să ne luăm din fiecare ce ni se potrivește.

Ne vedem pe 24 mai. O să mă recunoașteți sigur, ca toți colegii de ateliere și conferințe care deja mi-au zis și live că pot fi enervantă: aia care e tot timpul cu mâna sus. De prea multe curiozități 🙂

PS: Doar ca ca să mă laud de bucurie: Mamă în prezent este blogger oficial al evenimentului The Woman Parenting Workshops, pentru părinți interesați de educație continuă. Blogușorul ăsta mititel, prea onest și cam „prea din cărți”. Nici că aș putea fi mai fericită să promovez public educația, atașamentul sigur, compasiunea, jocul și… FEMEIA.

Please follow and like us:
0

1 Comment

  1. Răspunde

    3 jocuri simple și de efect la 1 an și 9 luni – mamainprezent.ro

    […] și site-uri pe tema Playful Learning, dacă vreți mai multă inspirație. Pe noi, v-am zis, ne inspiră foarte mult întâlnirile cu alte mame, în care observăm interacțiunea lor și joaca cu […]

Leave a comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *