3 jocuri simple și de efect la 1 an și 9 luni – fără materiale

Știm deja că primul limbaj al copiilor este jocul. Prin joc și joacă ei își exprimă emoțiile pe care altfel uneori nu știu că le au. În plus, se simt văzuți, auziți, amuzați și iubiți. Este distractiv și pentru noi, adulții, și ne ajută să ne restartăm sau să ne conectăm cu ei când suntem obosiți și avem impresia că nu mai avem prea multe resurse emoționale. Mereu caut recomandări de #joc, iar astăzi am și eu câteva pentru voi.

Într-un fel miraculos, jocul scoate din mine o poftă nouă de viață și mă umple rapid și sigur și cu puțină investiție. Cu cât repetăm jocurile pe care pot să le fac, mai des, cu atât ei îi plac tot mai mult și parcă își ia tot mai multă putere și conectare din ele.

Un joc pe care l-am împrumutat cu succes este Șnițel. Și se desfășoară cam așa între noi:

– Aaaah copil neastâmpărat, acum te voi transforma într-un șnițel ca să se bucure burta mea de delicatețea ta!
– Nu, nu, daaaaa, daaaaa, strigă ea cu zâmbet și deja cu privirea jucăușă.
– Și aaaaacum, am să te dau prin ouuuu (și o rostogolesc)! Pleosc trosc pleosc! Și apoi prin făinăăăăă (o rostogolesc iar)! Câș fâș câș! Și acuuuum, te scutur bine și te pun la prăjit! Sârrrr pe-o parte, sfârrrrr pe cealaltă (în timpul ăsta ea râde și se strânge ca la gâdilat. Și aaaacum, cu paleeeta, te iau și te pun în farfurie.
– Nuuuu, strigă râzând.
– Eeeești pregătită să te mânânc, șnițelule?
– Daaaaa!
Și acum mă prefac că o mănânc, tăbărând peste ea cu sunetul cuiva care mănâncă un măr.
– Și de aici, și de aici, și de aici. Yummmm, yummm… deeeeelicios! Am mâncat pe îndestulate.
Apoi cad pe spate cu burta în sus, mă frec pe burtă ca burtoșii din basme și respir. Acum musai să respir să îmi trag sufletul nițel după așa masă copioasă. Imit respirația cu expir pe sunet, și ea face după mine. Așa ne relaxăm amândouă.

Șnițel e distractiv și îl jucăm oriunde. Îl cere în pat, înaintea somnului de orânz. Alteori facem “picnic” afară și o dau rostogol prin iarbă. Ea se lasă moale sub mâinile mele și se amuză copios de vocile și intonațiile pe care le fac. Probabil când se va putea ea rostogoli singură, jocul nu va mai avea haz. Deocamdată are succes din plin 🙂 Ah, a fost un joc perfect pw vremea când refuza să stea jos la schimbat de scutec. Și printre rostogoliri o anunțam că de șnițel se va lipi un scutec-șervețel. Din joacă o rulam suficient cât să prind și scutecul.

Un alt joc inventat de noi pe vremea când avea teamă de trepte, căci nu degeaba majoritatea fricilor se moștenesc (aici eu sunt gena dominantă cu fobia de trepte și înălțimi), este foarte simplu și de mare impact. Încă funcționează și chiar dacă acum nu își mai ia neapărat de multă putere din el, căci se descurcă singură, a rămas partea amuzantă. La copiii care abia încep să meargă (îl recomand totuși peste 1 anișor) e posibil ca ei să își ia multă putere, din faptul că reușesc ceva și că mereu își depășesc micul gol din stomac când fac asta. Jocul este Saltul de pe treaptă 🙂

Pe covorul moale din living, adusesem o treaptă mică albă, nu înaltă (cum sunt cele de la Ikea, basic), și luând-o de mână am încurajt-o să urce. Foarte repede, din atâta putere și entuziasm, s-a urcat ea singură și și-a mutat treapta unde a dorit. M-am așezat în fața ei la o distanță suficient de mică să fie în siguranță, suficient de mare să simtă nesiguranța, am întins mâinile către ea și am invitat-o să sară în brațele mele.
– Emma, fii atentă! Număr până la 3, ca la toboganele acelea, cele mai înalte și mai mari, pe care tu reușești să te dai, chiar când îți e frică. Șiiii, apoi întind mâinile către tine, iar tu… saaaaari!
La început, nu a fost foarte încântată. Am continuat
– Cu mare încredere. Vezi brațele astea puternice? (și mă schimonosesc în fel și chip precum Popeye marinarul) Sunt aici ca să te susțină pe tine! Ești gata?
– Daaa!
– Doooouăăă, treeeeei, și!
Ea sare (la început cu ochii închiși), eu o prind și mă tăvălesc cu ea pe jos. Apoi ne ridicăm amândouă din șezut și ridic mâinile plină de entuziasm.
– Woooow! Ți-a ieșiiit! Doamnelor și domnilor, iată! Emma a sărit de pe treaptă!
Cu fiecare joc de sărituri de pe treaptă, am întărit regulile:
1. E un joc de minim doi oameni – mereu să fii cu mine, cu tati sau cu alt adult.
2. Anunți când vrei să sari, ca să fim pregătiți. – Uneori, când sunt în conversații video la telefon cu familia, își ia repede treapta, se urcă, îmi aruncă privirea și zice „Și, mami”. Am doar câteva secunde să o prind.
3. Jocul se face doar pe treapta ASTA. – E drept, uneori mai găsim și alte înălțimi și atunci setăm iar regulile și cadrul, îi arăt ce pericole unde sunt și limitez la număr de sărituri – maxim 3. Asta pentru că mai sunt copii prin preajmă care nu au jocul cadrat în acest fel și poate prind idei mai puțin în siguranță.
4. Îl jucăm doar pe „acest covor moale”. Căzăturile dor mai puțin aici, dacă se întâmplă. – Nu s-au întâmplat. Însă faptul că i-am setat un singur loc în casă pentru el, a făcut-o să nu îl dorească și în altă parte, ori dacă l-a vrut, am redirecționat-o. Și s-a conformat foarte repede. Pentru că doar acolo facem asta.
5. Stop joc – când adultul nu mai poate să o prindă. Brațele dor la peste 12 kg prinse de douăzeci de ori 🙂

Ce mi-a plăcut la joc a fost că ea singură i-a făcut o „extensie”. A început să se arunce cu spatele, deși i-a fost foarte teamă și pare că încă mai simte teama. Uneori nu se aruncă cu spatele drept, ci cu fundul înainte. Corectăm împreună postura și apoi sare. Faptul că ea simte teama și o trăiește într-un spațiu sigur, îi dă multă putere și îi creează în creier calea neuronală care să îi spună că frica (asta) e bună. Chiar dacă îl jucăm de vreo 6 luni aproape zilnic, de mai multe ori pe zi, a respectat regulile mereu.

Jocul clasic, care funcționează mai bine după multă practică de Cucu-Bau (pe care l-am făcut de când abia stătea în fund), e Ascunsa. Adaptată vârstei ei, deisgur. Iată cum decurge la noi.

– Emma, ești pregătită să mă prinzi?
La întrebarea asta mereu are câteva secunde de delay. Se uită la mine prelung, verifică parcă în ea, apoi scoate un zâmbet și strigă „Daaa!” Nici nu termină bine de zis, că țâșnesc de lângă ea. Și începe adrenalina 🙂

Alerg cât să fiu sigură că mă prinde cu coada ochiului și mă pitesc pe după o ușă în casă. O aud că vine și strig pe un ton jucăuș și prelung, schimbându-mi vocea în curiozitate:
– Emmaaaa, uuuunde eeeești? Emmaaaaaaa, uuuuunde eeeeești?
Ea vine, uneori prudent, alteori alergând, și apoi sar repede și strig „Baaau!” Ea tresare, uneori și eu. Apoi neapărat pun mâna pe umărul ei, sau o iau puțin în brațe în timp ce zic
– Vaaaai, amândouă ne-am speriat! Ce sperietură zdravănă!!
Apoi țâșnesc iar și mă pitesc pe după o draperie. Avem black out și la alea abia vezi cum zboară materialul și nu prea dibuiești cine, unde e în spate. Las puțin suspans și apoi strig din nou, mai încetișor.
– Emmaaaaaa, uuuunde eeeești?
Ea pune mâna pe draperie, eu mă preling în partea opusă. Intră ea pe după draperie și gata, nu ne mai găsim. Iar când ne așteptăm mai puțin, sărim amândouă față în față strigând iar „Baaau!”.
Din nou, ne luăm în brațe.
Cu ea țin mult la conectarea asta după fiecare sperietură, ca o asigurare că sunt aici și acum, mama ta, care te protejează și te ține în brațe. Pentru că andrenalina jocului uneori o destabilizează, iar scopul este să ne distrăm și să își ia putere, nu să rămână doar cu goluri neacoperite în stomac.

Cam la fiecare joc, dacă ați observat, verific cu ea și iau acceptul pentru ce urmează „Emmaaaaa, ești pregătită?” Prin tot felul de intonații și voci. Uneori îmi zice „Nu” și atunci mă dau fizic puțin în spate, și îi spun „OK, nu acum.” Las câteva secunde și apoi întreb uitându-mă în ochii ei „Îți dorești să facem altceva?” Și apoi ne întrebăm și verificăm una cu alta. Felul acesta de acord, pentru mine înseamnă Ai un liber arbitru, pe care îl respect. Și îl respect de fiecare dată. L-a preluat și ea și, deși nu pune această întrebare neapărat – uneori mă întreabă ea pe mine „Emmaaa ești piegătită?” – adesea are o anume privire cu care mă fixează și din care ne luăm împreună acordul, apoi eu verbalizez și trecem la acțiune.

Jocurile astea, așa simple și crude cum sunt ele, ne aduc multă conectare, râsete, voioșie. Odată ne-am speriat așa de tare una de cealaltă că ne-au dat lacrimile, mai degrabă de plâns, dar am izbucnit în râs ținându-ne în brațe și apoi tăvălindu-ne pe jos. În fiecare joc, cred că e important să le dăm spațiu și fizic și verbal (oprind propozițiile pur și simplu), ca să procesez dinamica și să se simtă ei în control și putere, chiar dacă noi conducem și mânuim jocul.

Despre joc puteți citi multe, în multe locuri. Sunt cărți și site-uri pe tema Playful Learning, dacă vreți mai multă inspirație. Pe noi, v-am zis, ne inspiră foarte mult întâlnirile cu alte mame, în care observăm interacțiunea lor și joaca cu copiii.

Joaca e un limbaj comun, o descărcare de emoții, o dinamică din care învățăm distrându-ne, dar mai ales TRĂIM, simțim pe pielea noastră. Iar noi, cei „mari”, ajungem să trăim aici și acum acele 10 minute, conectați exact ca și copiii, doar la ce se întâmplă în prezentul continuu.

Please follow and like us:
0
Share: