“Cu atâtea gânduri și muncă, n-a mai rămas loc de iubire” – să fie de fapt asta boala secolului nostru?

Ce ai simți dacă acum ai putea trăi prin ochii copilului tău pentru o zi, în casa ta, în brațele mamei sale, la picioarele tatălui său?

Nu înțelegeam ce vrea să zică. Am întrebat-o, supărată:
– Dar, ce s-a întâmplat? Ce te-a necăjit?
– Toate… Sunt aici de trei săptămâni. Oricât privesc, văd doar că din casa asta lipsește ceva. Toți păreți supărați unii pă alții. Ficare are colțul lui, treaba lui… Nu glumiți, nu vă jucați. În trei săptămâni, unul măcar n-a zis o glumă, o dată măcar n-am auzit râsete. Ce soț și soție sunteți voi, de nu vă vorbiți? Tu toată ziua trebăluiești prin casă, dar mereu încruntată și cufundată în gândurile tale. Eu nu îndrăznesc să mă apropii de tine, vai de copii… De ce ești supărată?
– Nu sunt supărată, doar că nu îmi plac deloc treburile casei. Trăiesc un sentiment de zădărnicie… După atâtea studii, am ajuns ca femeile din secolul trecut, să stau numai în casă.
– Bun, ai ajuns așa… Dar o faci de dragul copiilor tăi. Adică dacă tu ai școală, copiii tăi trebuie să îndure foame?
– Păi am precupețit vreun efort pentru ei? De dimineața până seara trudesc ca o sclavă pentru ei (…). Și-mi spui acum să sunt mamă rea și nu aprobi viața noastră.
– Cum s-aprob? Faptul că muncești așa de încruntată și posomorâtă e ca o otravă pentru copii. Tu îți îndeplinești o obligație, nu faci un sacrificiu. Dacă ai școală înseamnă că nu trebuie să le faci de mâncare copiilor tăi și să ții ordine și curățenie în viață?
– Dar când am spus eu că n-ar trebui să fac asta? Numai că nu vreau să fac numai asta.
– Ei, dacă asta te supără, atunci fă și altceva. Iar dacă nu poți, cel puțin îndeplinește cum trebuie obligația asta; e bine și pentru copii, și pentru tine. Pentru Dumnezeu, ce face omul cu drag și din plăcere e mai puțin greu și obositor. Iar soțul tău se poartă de parcă ar fi singurul bărbat dă pă lumea asta care muncește, când vine acasă are o mutră de zici că a mutat munții din loc. Nu spune o vorbă nimănui.
– Bine, mamă, dar e obosit. Lucrează în trei locuri.
– N-are a face. Dacă-i vine greu, să renunțe. V-ați făcut din muncă o scuză pă care le-o aruncați tuturor în față. Iar copiii suferă. Gândiți-vă un pic și la ei!
– Tocmai grija și gândul la copii ne omoară. Ne distrug sufletește.
– Nu-ți mai găsi scuze! Copiii tăi n-au nicio problemă. Problema e la voi. Niște părinți posaci vor avea copii la fel de posaci. Dacă vă îndreptați voi, se vor îndrepta și copiii.

(extras din „Tatăl celuilalt copil”, Parinoush Saniee, ed. Polirom 2017)

Am citit și recitit cele de mai sus. Și e dialogul pe care l-am dus în capul meu adesea cu mama. Durerea mai mare e că, citindu-l acum, negru pe alb, 10 ani mai târziu, mi l-am adresat mie. Căci iată, trăim adesea ceea ce am văzut și, cu toate săpăturile emoționale și subconștiente din spate, uneori nici măcar nu ne dăm seama.

Mă uit în jur și foarte repede zic că nu e chiar așa. Când ne întâlnim între noi, prietenii, cu copiii pe la grătare ori terase, asta nu se simte, nu se vede. Doar ieșim mult în parcuri, locuri de joacă, explorări. Suntem cu toții sociabili și glumim cu zâmbetele până la urechi. Dar casele noastre tot în tăcere și izolare se scufundă. Da, ni se pare firesc, ăsta e normalul. Căci apoi mă întâlnesc cu câte o prietenă la o cafea și asta aud și de la mine, și de la ea. Despre deconectarea dintre noi, mamele astea de sacrificiu și ei, bărbații-vânători, care își atribuie lumea întreagă pe umeri, cu joburi și proiecte aducătoare de putere, stimă și bani, însă cheltuitoare de poftă de viață, energie și vitalitate.

Din păcate, nu plătim doar costul propriei noastre vieți. Ci costul unei întregi generații. Copiii mei și copiii tăi. Și, foarte posibil, copiii copiilor noștri.

Citind „Tatăl celuilalt copil”, o poveste spusă prin vocea unui copil de 4 ani și, pe alocuri, de a mamei sale obosite și plină de griji, a fost o rememorare a ultimilor douăzeci de ani din viața mea, cum zice și synopsisul cărții. Însă din ambele voci, ai Cătălinei mici, cu dislexia ei ciudată pe care n-o înțelegea nici ea, și cu eforturile de a studia, și cealaltă voce, a Cătălinei mamă, care poartă în ea o voce interioară și mai profundă – cea a mamei ei. Deși acțiunea se petrece în Iran, foarte multe aspecte din această cultură care condiționează și înrobește, le-am trăit și încă le mai trăim aici. Rolurile impuse, „gura lumii” (căreia îi suntem indiferente aici, până la prima ieșire în parc cu copilul, când al tău prunc cade pe jos fără să fie luat repede de o aripă pe sus și auzi atunci din jur „Doaaaamne, ce mai mamă!”), ori diferențele de gen, atât de acute.

Această carte este o experiență în sine, prin felul în care este scrisă. Pe care, dacă avem noroc, o trăim doar pentru prima dată lecturând. De altfel, o retrăim pentru a mia oară, poate cu alți ochi. Aceia ai copilului care nu și-a dat voie niciodată să vadă adevărul. Așa că, le-am dat uitării…

Ca să îl pot iubi pe tatăl lui Arash potrivit meritului pe care poziția i-l conferă trebuie să uit mult lucruri. Am început cu ștergerea amintirilor de când eram mic. În adâncul sufletului îmi păstrasem neîncrederea față de el, dar nu mai știam din ce se iscase, ceea ce-mi dădea un sentiment de vinovăție de care nu puteam scăpa nicicum. Mă simțeam un fiu nerecunoscător și rău, care nu-și iubea suficient tatăl.”

Please follow and like us:
0
Share: