Exemple concrete din atelierele de parenting de la The Woman și descoperirea unui nou Om

Joi, 24 mai, am fost invitată ca blogger oficial la atelierele The Woman – Parenting Workshops. Am acceptat bucuroasă, așteptând cu nerăbdare …momentul de după. Adică acesta. Acel momentum, luat pe furiș, cel mai adesea, când ai casei dorm, iar eu stau așezată cu gândurile mele și cu multe mame în minte. Multe mame care au dificultăți, multe mame care am fost eu însămi de-a lungul celor aproape 2 ani de părințeală.

Adesea, când citesc o carte sau mă duc la un eveniment pe tema părințelei mă întreb dacă o mai fi ceva nou. Parcă citesc și recitesc printre rânduri aceleași idei, doar scrise diferit. Ori cel puțin îndemnul de bază care îmi răsună mie de fiecare dată este să ne sprijinim reciproc, să ne respectăm, să ne dăm voie unii altora să fim. În părințeală sau în cuplu. În prietenie sau parteneriat. În terapie sau în spatele laptopului.

Când am ajuns, am auzit multe femei de față – și vreo 2 bărbați, dar cu motivație diferită – spunând că au venit să afle cum să fie mai bune în relația cu copilul lor.  Cum să fie ele bine împărtășind și cu alte mame despre provocările lor sau pur și simplu despre lume, așa cum e dincolo de bula noastră de acasă. Fără mami, mami, mami, maaaami sau te înțeleg, copilașul meu. Același lucru căutam și eu. Am auzit frecvent de la mamele din sală: „copii atomici”, „copii activi și energici”, „provocări”. Primul meu gând a fost Wow, ne căutăm toate răspunsurile în relația cu copilul. Cine sunt eu, ca femeie, ca mamă? Cine sunt eu ca om? Ce vreau de la mine și de la relațiile mele? Și de ce toate se centrează parcă în jurul copilului?

De aceea, când a venit rândul Domnicăi Petrovai și am auzit de la ea „Să scădem uriașa presiune cum că de noi singuri ar depinde bunăstarea copilului nostru și a noastră, inclusiv în relația cu partenerul.” mi-am zis „Ah! da! exact! Avem impresia că de noi însene depinde totul!” Asta după ce mulți ani de la venirea copilului pe lume ne-am abandonat majoritatea nevoilor. Se pare că e în biologia noastră, a femeilor să facem asta. Avem această imensă abilitate de a ne anula pe noi și de a fi vigilente la nevoile altora. Însă cu asta vine și epuizarea, dar și puterea (ori nevoia) de control. Năpustim inconștient asupra partenerului și îi mediem relația cu copilul: schimbă-l, dă-i de mâncare numai asta, nu vorbi așa cu el, fă așa, nu te răsti, nu o ține de mână, las-o să se murdărească, ridică-ți ochii din telefon când stai cu copilu’to – apoi mediem chiar relația cu el însuși: ți-am pus de mâncare – ce contează dacă îi e foame ori are chef să mănânce ce va găsi, ți-am călcat cămașa,  hai, dă să îți calc tricoul ăla, cum ieși așa din casă?, cum, vrei să ai un job nou? păi și câte ore extra înseamnă asta? dar la noi te-ai gândit? – și evident, relația cu noi, sau cu ce a mai rămas din partenera lui de cuplu – pff, nu mi-ai mai adus o floare nici nu știu de când. știi, Xuleștii merg în weekend la cabană, noi de ce stăm în casă? Hai să facem mai des ceva. Voi ați auzit asta din gura voastră? Sau măcar pendulându-vă aceste gânduri prin minte? Eu, da… Pardon, la noi nu e cazul. Poate la vecinii de vizavi 🙂

Tot la atelierele de joi a fost și Ramona Vecean care ne-a povestit despre siguranța în scaunele de mașină. Da, cred că ați auzit și voi de recentul accident de mașină în care un copil a murit și altul a fost grav rănit, niciunul nu purta centuri de siguranță. Deci e un subiect necesar și niciodată nu vorbim îndeajuns de mult pe subiect.

Am reținut două idei:
– în mașină, mânerul scoicii trebuie să fie întotdeauna în poziția cea mai ridicată (fix ca atunci când transportați scoica în mână), iar scoica bine securizată, conform instrucțiunilor producătorului (în centuri copilașul, în centuri scoica în sine)
– scaunul de mașină este cel mai sigur pentru copil, montat cu spatele la sensul de mers până la 6-7 ani; nu vă temeți, nu îi privați pe copii de nimic, și puteți ajunge cu ușurință la ei când stați în față
– 80% din accidente sunt cu impact frontal, cele mai frecvente fracturi fiind în zona capului din cauza dimensiunii lui la copii (las un link cu explicații detaliate de la producătorul scoicii și scaunului nostru de mașină pentru copii)

Un alt vorbitor mult așteptat de mine a fost Monica Reu. Am urmărit adesea articole despre conferințele ei, așa că abia așteptam să o văd live. Experiența a fost diferită de așteptări, nu am simțit omul autentic din spate atât cât speram, chiar dacă a vorbit mult despre relația cu fiica ei și a oferit exemple concrete. Însă informațiile au fost foarte utile. Monica – sau Mona, cum îi spune multă lume – a vorbit despre cum se formează imaginea de sine, felul în care implantăm mesaje negative în copiii noștri diminuându-le stima de sine, dar și cum este influențată de laudă versus aprecierea pe care le-o oferim copiilor.

Un exemplu util a fost legat de prietenia dintre doi adulți. Îl redau mai jos, sper să aibă același efect și la voi ca și la mine 🙂

Urmărește cele două tipuri de afirmații și vezi ce simți citind fiecare dintre ele:

Ești o prietenă extraordinară! / Ești genială! /  Ah, cine nu are o prietenă ca tine, să își cumpere.

și

Ții minte când ai venit cu mine la medic? M-am simțit foarte în siguranță să te știu lângă mine.

M-am bucurat să ne vedem ieri. M-am simțit ascultată și auzită în cafeaua asta împreună cu tine.

Probabil ați ghicit. Primul tip de afirmație este o laudă. Adică o etichetă pozitivă, în care vorbesc doar despre tine, hrănesc un orgoliu și nu îți dau nicio informație concretă. Nu vei ști ce ai făcut, cu ce ai contribuit să fii așa, și poate deveni frustrant și îndoielnic. De aceea probabil mulți dintre noi, adulții, nici nu reacționăm prea bine la complimente 🙂

Al doilea tip de afirmații înseamnă apreciere. Adică vorbesc despre relația cu tine, iar acest mod de apreciere ne hrănește relația, ne conectează, iar pe mine, care primesc aprecierea, mă ajută să văd ce am făcut eu și contează pentru tine și cum m-am simțit eu să îți ofer asta.

Lauda vine cu multă presiune și așteptări numeroase față de celălalt. Îl pune în alertă pe celălalt (pe copil) și va avea presiunea de a se comporta la nivelul etichetei din laudă. Să ne conectăm prin apreciere autentică și nu prin verdicte. Să apreciem efortul, nu rezultatul, ci procesul, evoluția, efortul în sine.

O altă variantă, cu copiii: Ce copil deștept ești tu! / Ești puternică, haide, super! / Tu poți! / Bravo! Toate acestea sunt seci, transmit o etichetă și atât. În acest fel nu transmitem copilului ce calități are și cu ce abilități poate să lucreze mai departe.

În apreciere să punem:
1. ce a făcut
2. care e starea pe care mi-o transmite (aici am avut rețineri personale din teama condiționării copilului de starea mea de bine)
3. dacă mă atinge ce a făcut, am o emoție pozitivă, atunci îmi transmite ceva despre o valoare personală pe care doresc să i-o transmit mai departe

Exemplu: Copilul cocoțat pe tobogan, nu mai vrea să se dea jos. Însă, se dă la o parte ca să treacă alți copii. Putem spune „Când au venit acei copii, le-ai făcut loc să treacă și să meargă mai departe. Cred că au simțit că și joaca lor contează, la fel de mult ca și a ta.” Și aici eu aș explora pe „Tu cum te-ai simțit?” și alte întrebări care să ajute copilașul să facă legătura dintre ce a făcut (comportament) și emoția lui, dar și a celorlalți (mesajul eu contez, tu contezi, fiecare contează).

Și o ultimă idee de la Monica Reu, care mi-a adus multe revelații ulterioare:

„Copiii ne văd făcând lucruri de o calitate anume pentru că avem exercițiu, iar ei se simt dezamăgiți când încearcă și nu le iese la fel (ex: mersul pe bicicletă). Ei ne văd și cred că pot să facă identic.”

Astfel apar multe frustrări. Nu e cazul să le diminuăm emoțiile și nici să le spunem „ei lasă, că o să reușești și tu”. Poate nu va reuși. Felul cel mai sănătos în care îi putem ajuta este să le acceptăm frustrarea și emoțiile și să le povestim despre cum au învățat ei să meargă și cum acum deja aleargă, când înainte abia reușeau să facă un pas și cădeau des.

Exemplu: Copilul vede copii mai mari pe trasee de cățărare, ori trasee cu pietre prin apă. La mijlocul traselui îi e frică și se oprește. Ce putem face în loc de „hai că tu poți, mergi înainte!” este să stăm o secundă cu el și să îl îndemnăm „Uită-te în urmă, cum ai ajuns până aici? (așteptăm răspuns) Hai să vedem, poți să faci acelați lucru și să continui să mergi mai departe?” Așteptăm iar răspuns și acționăm în funcție de acesta. Prin acest îndemn și aceste întrebări, practic îl direcționăm cum să iasă din emoție și să gândească constructiv.

Mai adaug că în acest mod, îl ajutăm pe copil să dea și o coerență situației. Mesajul din spate fiind: ai venit până aici, ai simțit teamă, te-ai oprit, te uiți la ce ai făcut până acum și a funcționat, verifici în tine dacă poți face mai departe același lucru simțind în același timp teamă”. Simțiți experiența cu care rămâne în urma acestui mesaj? 🙂

Sursa foto: imgflip

Alexandra Gorea a vorbit despre conectarea prin joacă cu copiii noștri și despre cât este de important să introducem joaca – cele 10 minute de conectare cu copilul – în rutina zilnică. Este suficient un joc tipic de rutină înainte de somn. De asemenea, să îi comunicăm copilului că avem Timp Special dedicat împreună. Acest Timp Special, numit fix așa, și narat copilașului ce înseamnă, este de mare ajutor, oferit consecvent (zilnic) și condus cel mai adesea de copil, mai ales acolo unde sunt mai mulți frați. Copilul va integra experiența lui „mami stă cu mine” și se vor diminua acele „tu nu mă ții niciodată în brațe! tu stai toată ziua numai cu el!”. Mi-a plăcut tare mult atelierul Alexandrei, a fost plin de conectare cu noi înșine și cu ceilalți din sală, așa cum de altfel sunt și numele proiectelor ei și formărilor din spate: Playful Learing 🙂 A fost un atelier de învățare în care noi, adulții, ne-am jucat. Și a fost grozav! Pesemne că așa se simt și copiii după o joacă cu noi.

Când am ieșit, am și luat acasă Cutia cu îmbrățișări de la Alexandra și, ce credeți, Emma ne cere în fiecare zi Îmbrățișaia de uis, tati! așa cum a extras ea în prima seară din cutie. Deci, funcționează!

Nadia Tătaru a vorbit despre bullying punând în scenă, cu voluntari din sală, o situație tematică. A durat 1 minut, însă a fost o experiență intensă și importantă, în care fiecare a simțit ce înseamnă și ce putem face noi când vedem bullying, sau când îl facem altora. Nadia a creat o campanie pe Itsy Bitsy, unde a dedicat o pagina specială Bullying-ului cu resurse utile și la îndemâna fiecăruia dintre noi.

Ziua de workshop-uri a fost o experiență intensă și plăcută. Un fel de maraton al atelierelor, binevenit prin varietatea lui. La inima mea de femeie, mamă și terapeut, am rămas cu Domnica Petrovai, terapeut de cuplu și proaspăt autor de carte. Am descoperit un Om nou, frumos și autentic în spatele acestui nume, pe care îl urmăresc de multă vreme. Ba chiar a avut disponibilitatea să îmi răspundă în pauza ei e masă la un aflux de întrebări despre cuplurile din terapie și copiii lor. Am vorbit despre familii monoparentale, cupluri de același sex cu și fără copii, ce ne provoacă pe noi toți și pe fiecare dintre noi și de ce ne transferăm toată iubirea de femeie din cuplu, în mod unic copilului atunci când devenim mame.

Am profitat de întâlnire și am invitat-o pe Domnica Petrovai într-un interviu separat, pe tema femeii în cuplu, la primul copil. Abia aștept să vă povestesc pe îndelete săptămâna următoare 🙂

Please follow and like us:
0
Share: