Cum te readuce muzica la viață sau cum m-am anulat pe mine fără să știu

1.30 noaptea. Mă trezesc în liniștea unei case în care toți dorm. Inclusiv bălțile de afară. Norii de după tunet. Cerul. Adormisem la 8, lângă fiică-mea.

Dar acum, fix în noaptea asta nouă, pentru o oră, mă afund în muzică. Fără nimic de făcut, fără nimic urgent, fără rolul de părinte. Doar muzică. Să o a s c u l t. Așa, pe îndelete, cu fiecare vers și fiecare instrument care se aude. Să îmi imaginez omul din spatele vocii. Felul în care își mulează vocea pe emoție și instrument.

Brusc, se cască în mine întrebarea: Când au dispărut toate astea?

De ce mi-am refuzat tocmai muzica? Dansul lent prin casă, fredonatul ei. Visatul cu ochii deschiși că el mă ia de mână random să dansăm, fix în mijlocul spălatului ei pe dinți, ori schimbatului banal de scutec. Când a încetat visul să mă încarce? Când am schimbat cântecele soft, jazzy, acoustice, pe țopăieli și pe dacă vesel se trăiește.

Am schimbat totul…
atunci când am crezut că un copil îmi schimbă viața atât de mult, încât nimic din ce sunt eu nu mai e la fel de important ca înainte.
atunci când am crezut că este necesar ca doar eu să mă schimb pentru noul rol, nici pe departe rolul să fie doar o creștere la ceea ce eu SUNT deja.
atunci când mi s-a părut prea dureros că eu și el mai comunicăm doar prin sms-uri, ne scriem te iubescuri în loc să le rostim, ne spunem din priviri că e de dus gunoiul, în loc să ne vedem unul pe celălalt realmente.
atunci când dorul de mine și dorul de el era prea dureros ca să mai ascult dragostea așa, în muzică.
atunci când am fost convinsă că ea, noul Om, e mai important decât orice îmbrățișare de a lui.
atunci când mi s-a părut firesc să fiu singură și copleșită, și orice muzică mă apropia prea mult de mine, așa cum eram fix atunci.

Am simțit toate astea de-a valma serile trecute, când am evadat în familie, la o proiecție de film în aer liber, precedată de un concert live Urma. Când am văzut-o pe micul Om dansând și fiind la fel de fascinată de sunete și instrumente și voce, ca și mine. Atunci când dădea din cap și din picior pe ritmul muzicii. La nici 2 ani.

Pff! Eroare de sistem. Da, am privat-o de mine, de viața noastră așa cum e ea, de cine sunt eu cu totul, pentru că habar n-aveam că sunt îndeajuns. Că vom clădi împreună amintiri noi, experiențe noi. Și că avem LOC să facem asta, pe ceea ce există deja.

Când ai un copil nou, el însuși începe o nouă relație cu tine. El vine în CEVA deja creat, care deja există, cu multă dragoste, cu multe resurse.

E o cheltuială imensă de energie, nervi, și resurse emoționale să te reinventezi complet.

De frica că voi reacționa prea mult din ceea ce creierul meu știe deja – condiționări din educație, cu duiumul – m-am anulat cât de mult am putut și m-am chinuit, da, m-am forțat pe dinăuntru cât de mult am putut, să fiu altfel. Să învăț, să fiu în moment, să îmi cresc căi neuronale noi, sănătoase, odată cu ea, noul Om.

Ceea ce a dus la o relație minunată de părinte-copil, la o sumedenie de învățăminte grozave și profunde în mine, proiecte noi, și la mine, cea de acum, care e mult mai conștientă. Și mai singură.

Căci puteam face toate aceste lucruri fiind în continuare atentă și la nevoile mele. Și la relațiile mele de suflet. Mai ales relația cu el.

Acum învăț că nu există totul sau nimic. Că e foarte toxic „tu ești important, deci eu nu contez”. Acum clădesc „tu ești important, eu sunt importantă.” Însă de data asta, cu blândețe. Cu aceeași grijulenie și față de mine. Încet, încet, mă întorc și către mine.

Fără terapie nu sunt sigură că aș reuși să o fac în ritmul ăsta, ușor, blând, lent. Probabil că dacă aș fi avut revelația nopții ăsteia fără să mă duc săptămâna viitoare la întâlnirea cu terapeutul, la acel spațiu de liniște și sprijin, acum aș fi luat hotărâri noi și radicale. Intrând în „eu sunt important, deci tu nu contezi.” Cum am mai făcut-o și în alte dăți.

Firesc, organic, nou, împreună, bucurându-ne fiecare și de bucuriile separate ale celuilalt. Cred că mai degrabă asta văd, din unghiul ăsta nou, că înseamnă o familie.

Să fim bine. Să fim conștienți. Să ne alinăm. Eu contez, tu contezi.

Când Emma era în burtică am pictat vreo 4 canvas-uri, scriind pe fiecare dintre ele „You is kind, you is smart, you is important.”* N-aveam idee că cineva, dinăuntrul meu, mă iubea atât de tare, încât să mă facă să scriu asta pentru mine, de fapt.

Metafora care prinde sens – eu și fii-mea la o expoziție de oglinzi și reflexii în Berlin


*Replică din filmul „The Help”, de unde este și imaginea.

Please follow and like us:
0
Share: