Care este rolul consilierii și terapiei de 1 la 1 și de ce am nevoie de asta

Sunt în cursuri de terapie și dezvoltare personală – mă rog, creștere interioară mai bine zis – de 10 ani. Cred că e firesc pentru mulți dintre noi care lucrează mai departe cu oameni, atât de intim emoțional și psihic. Doar că pe lângă setea asta de cunoaștere, cred că mai e ceva. Citesc cărți despre spiritualitate, gândire critică și psihologie de 16 ani. Le-am mâncat pe pâine. Și cu toate astea, fac terapie consistentă doar de puțină vreme, cam de 1 an.

Sigur, toate cele de până acum au fost pentru a mă crește cum am căutat a fi „normal”, așa cum nu m-a crescut școala și casa. Nu e acuzativ la adesa lor, cred mai degrabă că e o responsabilitate firească pentru mine, să mă cunosc, să mă caut, să mă cresc cum îmi doresc. Am umplut goluri de neputință, de abilități la care nu s-a gândit școala că voi avea nevoie și am căutat răspunsuri la întrebări vechi, ani la rândul, căutând mentori, profesori, șefi, orice autoritate care cu siguranță știe mai multe decât mine acolo unde eu caut răspuns și voi putea să modific ce îmi doresc.

Nu am știut niciodată despre mine că în fond, caut să modific ce nu îmi place la omul care sunt. Caut să cresc copilul sensibil care habar nu are să își gestioneze emoțiile atunci când are nevoie, care e confuz și bezmetic, care pare că habar nu are despre ce e viața asta. Să îl cresc într-un adult complet și competent, așezat și asumat, care se cunoaște pe sine îndeajuns. Copilul ăsta a crescut suficient și abia de un an învață ceva cu mult mai profund: cum să greșească fără să se acuze, să se ascundă, fără să sufere.

Eu însămi țin cursuri și ședințe de consiliere, cu unicul scop profund de a fi acolo pentru persoana sau persoanele din fața mea, creând un spațiu sigur și blând. Sunt și voi fi în formare mulți ani de acum încolo, însă acest scop nu se va schimba în sine. Însă aceste frământări au fost cu mine multă vreme. Până de curând. Acum am avut și epifania despre care a fost punctul de „switch on” pentru mine.

De o vreme încoace o urmăresc pe Oana Moraru și citesc ceea ce scrie. Am citit azi dimineață o postare de a ei despre competitivitatea academică, despre concursurile din școală și toxicitatea lor în primii ani. A rămas ceva cu mine care a rezonat profund:

Nu poți învăța să fii competitiv până ce nu ai integrat, în mediu sigur și protector, lecția eșecului, a erorii, a căderilor.

Citind-o, mi-am zis „Desigur! Cum altfel?” Cu întrebarea asta am deschis o ușă a amintirilor. Brusc, am derulat prin mintea mea dezamăgirile profunde din ochii mamei, ai fraților, ai partenerilor, ai profesorilor pe care îi admiram, ai altora pe care nu i-am abordat direct niciodată, de teama acelei priviri. O teamă despre care nu știam că răscolește ceva atât de sensibil în mine.

Și în timp ce derulam prin brațe și ochi o zi normală de sâmbătă, mi-a picat fisa. De fiecare dată când sunt în cabinetul de terapie, pe fotoliul clientului, și am sentimentul că rămân fără aer, că nu voi putea face față ideii, emoției, e de fapt despre cât de greșită mă simt. Cât de rău cred că am făcut, pe cine am rănit, cât de prost am făcut față unei situații importante. Și acolo, în fața mea, într-un spațiu sigur, stă o persoană de autoritate, cu care merg umăr la umăr, indiferent de rușinea profundă pe care o simt, și care se uită la mine firesc, normal, fără urmă de dezamăgire, milă, ori critică. Care mă ascultă profund și pentru care în acel timp acordat sunt importantă și unică, chiar și – sau mai ales atunci când îmi plâng furiile și neputințele. Când aș vrea să se caște ceva sub mine și să dispar, să nu mai fiu văzută, să nu îmi vadă nimeni slăbiciunea, prostia, neputința. Primele luni au fost extrem de grele, chiar și să mă înființez în fața interfonului, să sun la cabinet și apoi să dau ochii cu terapeutul care îmi deschidea mereu ușa în întâmpinare. Dar cu fiecare întâlnire, a fost tot mai bine. Am crescut relația împreună, fără să fie prea mult sau prea puțin, fără să clădim o prietenie sau o relație strict profesională. Ci, pur și simplu, o relație umană.

Să trăiesc acceptare, săptămână de săptămână, când mă simt în slăbiciune și neputință, plină de neștiință și ignoranță, iar acel cineva să mă țină invizibil de mână în momentele astea, privindu-mă pur și simplu – asta a fost cheia pentru mine.

Sigur, terapia nu e numai despre asta, nu este doar despre a experimenta o figură pe care subonștientul nostru o percepe ca autoritate, care să ne trateze cu blândețe și acceptare. Însă în toate studiile de terapie pe care le-am citit, și toate cursurile de formare în care am fost, nu aș fi putut învăța profunzimea acestei experiențe, așa cum o învăț, trăind-o consecvent, recurent și ritmic de o vreme încoace. Chiar dacă concluzia fiecărei formări și fiecări cărți este că un procent covârșitor din succesul unei terapii este, de fapt, relația terapeutică și nu tehnicile din întâlniri.

Indiferent care este motivul pentru care mergem la terapie, coach sau consiliere, vom ști că vom fi găsit omul potrivit, atunci când se va fi diluat din interiorul nostru vocea critică a rușinii și a vinei. Atunci vom mai fi câștigat încă puțin din cine suntem de fapt. Iar Eu, cel ferm și blând, complet și suficient, iubitor și în rezonanță, valoros fără îndoială, va fi având loc tot mai mult să fie zi de zi.

Ilustrația aparține lui Lavinia Iulia Fălcan, pentru povestea „Magia Puterii”, din Poveștile Cristinei. Această poveste este pentru mine metafora cea mai bună pentru răspunsul la întrebarea de ce mă duc la terapie. Însă avem parte de asta în multe relații din viața noastră. Cred că e cel mai mare cadou pe care îl putem oferi celor din jurul nostru, copii, prieteni, partener de cuplu. Vă invit să o ascultați și să vă gândiți de la cine ați primit voi înșivă acest cadou 🙂

Please follow and like us:
0
Share: