De ce ne plângem pe toate blogurile, feisbucurile și băncile din parc că părințeala e grea?

Vorbim că e greu, mai mult greu decât frumos. Pe un blog citim cât e de dificil să fii mamă nedormită. Pe fesibuc curg de la poze perfecte cu zâmbete de mame și piciorușe adorabile, la articole despre depresia postnatală și dificultăți în alăptare. Pe băncile din parc auzim „cât de răuț e copilul ăsta care nu doarme toată noaptea legat”.

Ce e așa de greu? Că doar ne naștem și ne creștem de la Adam și Eva încoace, de ne-am transformat și modulat familiile de la zece copii, la unu – doi copii per familie. Și tocmai acum, când suntem atât de “evoluați”, plini de tehnologie care ne ușurează viața și – pe alocuri – chiar ne înlocuiesc unele relații, ne plângem că e greu să crești un prunc? Acum când nu mai e la fel de importantă supraviețuirea și mâncarea cum era în satul bunicii cu familii de câte 8-9 copii? Acum când mergem cu avionul și în concedii de lux, după o copilărie deloc departe de noi, în care concediile erau la sapă și la bătut de floarea soarelui pe câmp cu verișorii și copiii de pe uliță?

Da, acum părințeala e grea și provocatoare, probabil la fel de intensă cât era și atunci. Doar motivele sunt altele.

Am o listă de posibile răspunsuri la acest de ce. Le-am adunat după n cărți și cursuri de cunoaștere a omului și a rolului de părinte, însă nu sunt general valabile și nici validate științific pe studii specifice despre care să știu în particular.

Ce știu eu acum e că:

  • E consumator de energie pentru creier să decodeze experiențe noi pe care nu le-a văzut în jur. O femeie de 30 de ani din 2018 are experiența spălării și băiței unui nou-născut de pe Youtube sau din serialul Friends, față de o preadolescentă de 12 ani din anii ’60-’70 care își petrecea vara la țară la bunici, împreună cu toți verișorii, frații, surorile, “predați” bunicilor de la câteva luni până la 3-5 ani minim și care avea responsabilitatea de a se ocupa de „ăia mai mici”.
  • Creierul nostru azi face eforturi greoaie de a crea sinapse noi până și în vorbire. Ne vine automat să spunem “nu e voie”, “nu mai pot cu tine”, să urechem, urlăm, pălmuim – pentru că așa am fost crescuți. Te doare capul și sufletul la propriu să fii 24/7 pe fază și să te abții de la comportamente și vorbe automate, ori de la multe subtilități (cum ar fi etichetele de “bravo”, “prințeso”, “frumoaso”, “curajosule”). Ba chiar să le reformulezi și să le mai transformi în întrebări de genul “cum crezi că s-a simțit Ionică când l-ai lovit azi la grădiniță?” când tu prea puțin ai avut parte de asta, iar corpul și mintea ta nu știu cum să o facă… decât poate din cărți.
  • În același sat în care ne-am bucurat de iarna pe uliță am învățat și am simțit de la primii pași ce e aia Rușine, Vinovăție, Frică. Iar acum vrem să ne creștem copiii fără ele, când noi le purtăm cu noi zi de zi. Pentru că imediat ce începeam să mergem copăcel ne puneau pe o oală și cine făcea pe el era „de râsul lumii”, „rușinea satului”. Sau cine nu mânca mâncare, mânca bătaie. Dar era în regulă ca unchieșu’ să pună mâna pe sub fusta nepoatei la beție, rușine era dacă afla satul. Era perfect normal ca tataia să-i ardă niste bătăi lu’ mamaia, că doar era muncitor săracu’, bine că nu prea umbla cu altele. Acum nu e suficient că partenerul corporatist ori antreprenor câștigă bine, mergem în vacanțe frumoase, nu bea și (credem că) nu se culcă cu altele. Ba noi, femeile, ne simțim vinovate și trădătoare că de la un bărbat așa bun vrem o relație umană de egalitate, conectare, respect și sprijin. Tot cu frica în sân și cu rușinea trăim și mai departe ca părinți, cu fiecare tantrum în care copilașul zbiară în restaurant sau se tăvălește în supermarket în timp ce noi stăm lângă el șoptind „Te iubesc”, „ Mami e aici”,  „Înțeleg că îți e greu”, luptând cu propriile noastre răni în același timp și cu privirile acuzatoare ale celrolalți din jur. „Și-o iau în cap ăștia, nu îi mai poți controla, trebuie să fii măcar foarte ferm cu ei”, am auzit de atâtea ori chiar și la prieteni părinți care își cresc teoretic blând copiii.
  • Azi o gravidă plină de emoții, în plină creare emoțională, fizică și psihică a unui om nou, este numită “fără minte” dacă încă își duce celălalt copil în brațe, de parcă copiii nu au nevoie de afecțiune și siguranță emoțională, dacă merg pe două picioare. Aceeși gravidă care ar trebui să fie independentă și eventual să meargă la serviciu 8h/zi, să ducă gunoiul, să facă curățenie, să alerge cu celălalt copil și să fie și o amantă bună pentru soț.
  • Mai știu că acum puțină vreme nici nu ne băteam prea mult capul cu grădinițele, când erau bunicii disponibili să crească copilul până la trei ani și noua familie era de fapt același cuplu de tineri fără prea multe griji. Azi stăm la colțurile grădinițelor zile, săptămâni, luni și ascultăm profund plânsul de despărțire al copilului, fără să îi distragem atenția ca unui cățel cu vreo jucărioară sau papa bun. Azi stăm și ascultăm în brațe plânsul și emoțiile unui om întreg, chiar dacă are un corp așa de mic. Ascultăm așa cum nimeni nu a ascultat-o pe bunica cum plângea în pumni de nefericire ori sărăcie. Ascultăm plânsul băiețelului nostru care se lovește „dintr-o nimica toată”, așa cum nu l-a ascultat nimeni pe tata care își lua șuturi în fund prin armată, umilit gratuit. Ascultăm furia fetiței noastre care vrea să ne lovească cu pumnii ei mici, așa cum nimeni n-a ascultat-o pe mama când la 10 ani era bătută de surorile ei mai mari ca să facă curățenie și mâncare că ele n-aveau chef. Ascultăm tristețe, rușine, neputință, copleșire, furie, durere, când noi înșine avem toate rănile astea deschise și rar găsim pe cine să ni le asculte profund fără nicio monedă afectivă de schimb (fără sfaturi, judecată, șantaj emoțional, intruziune).

Da, e greu să crești conștient și responsabil o relație umană. Și dacă voi găsi un loc unde să mă ventilez despre asta, prefer să o fac. Consumă o energie interioară adesea copleșitoare. De aceea avem nevoie de relații semnificative unde să putem face asta în siguranță. Adică să pot vorbi cu o altă ființă umană exact așa cum vorbesc cu mine în capul meu – intim, necopt, plină de îndoieli și întrebări.

Și apoi mă uit la ea, fii-mea. La ceilalți copii crescuți fără frică, recompense, condiționări. Ce oameni liberi și întregi sunt deja, deși la ani așa puțini. Ce înțelepți, atenți și empatici sunt. Ce calzi, rezilienți, curioși și exploratori. Cât de încrezători și de creativi sunt. E fascinant!

Și apoi mă duc iar în terapie, ori între prietene, iarăși plâng și râd și mai văd cum am mai crescut și eu puțin. Puțin mai liberă și mai întreagă. Puțin mai înțeleaptă, mai atentă și mai empatică. Puțin mai caldă, mai rezilientă, mai curioasă și mai exploratoare. Puțin mai încrezătoare și mai creativă. Încă puțin.

Please follow and like us:
0
Share: