“Nu cred că te întreabă cineva cum e să fii tu mamă, ci cât de greu e și cum te descurci” – o discuție cu Cristina, prima din seria Despre Mame

Vorbind cu femei și mame din jurul meu de o vreme bună încoace, m-a tot urmărit un gând: de ce ne izolăm când trecem prin lucruri similare, în loc să fim mai mult împreună? Cum ar fi dacă am vorbi mai mult despre mame și nu pentru mame?

Discuția de ieri cu Cristina a fost revelatoare. Ea zicea ceva tare adevărat și frumos: “Știi Cătălina, tu m-ai întrebat chiar la început cum sunt. Mi-a făcut atât de bine întrebarea ta și felul tău de a comunica. Însă atunci nu știam cât de down sunt, ca măcar să cer un minim de ajutor. Nici nu mi-a trecut prin cap vreodată. Acum că mă uit în urmă știu.” Da! Asta era. Asta am trăit și eu. Mi-am dat seama că nu sunt bine abia când Emma avea 8 luni. Eram în București și am ieșit la alergat dimineață, oprindu-mă doar când nu am mai simțit nimic, doar când nu am mai putut respira. Urcând scările după nebunia aia de alergat până la golirea minții și a simțurilor, au început să mă doară mușchii. Doamne, ce senzație, să mă simt vie din nou.

De curând, Anca, mamă de doi copii, mi-a zis ceva care a rămas cu mine: “Depresia postnatală, baby blues-urile, cred că sunt inevitabile. Mai devreme sau mai târziu tot ajungi în gaura neagră. Cel mai frumos e că oricum ar fi, tot ieși din ea.” O altă mamă, altă poveste, aceleași trăiri.

Cum ar fi dacă am vorbi mai mult despre mame? Așa cum Oana Sandu și Ana Ciobanu au găzduit o serie de poscasturi foarte faine, cu interviuri despre maternitate și muncă. (Revelatoare, zic eu. Le puteți găsi aici.)

Cum ar fi dacă am cunoaște și alte femei?

Cum ar fi dacă ascultându-le sau citindu-le povestea am zice “Ah, am fost și eu aici!” sau “Ce idee bună! Aș putea și eu să fac asta.” sau “Nu sunt singură.”

Am invitat-o la o cafea de mame pe Cristina, IT-ist până de curând și de 5 luni, aproape în totalitate, mama lui Marvin. Mi-am dorit mult să vorbim despre mame, despre cum e ea, cum îi este, cum se simte. Cum a fost la început, cum îi e acum, de ce îi este dor, ce trăiește ea și cum se aștepta să fie. Ne-am petrecut 3 ore pe o terasă faină din Cluj, tot mutându-ne de la o masă la alta, ca Marvin să poată dormi în brațele ei fără soare în ochi, jucându-ne cu el și chiar mâncând ceva printre picături. Am împărtășit mult despre ea, despre cum mi-a fost și mie, și mi-a făcut tare bine să o ascult. Iar ei să povestească.

Salutare Cristina și mă bucur tare mult că ai zis „Da” cafelei mai speciale de azi. Te întreabă prietenele tale cum e să fii mama lui Marvin?

Mai degrabă mă întreabă lucruri precum “Cum reziști?”, “Poți dormi?” “De câte ori te trezești noaptea?”. Ca și cum caută validare că e greu să crești un copil. Rar a fost cineva care să mă întrebe, de exemplu, când a zâmbit Marvin prima dată sau cum a evoluat el în vreun fel. Ori pe unde mă plimb cu el.

Mi se pare că sunt tot extreme: ok, nu te plângi, dar se vede că cel care întreabă nu e mulțumit de ce aude. Ori dacă ești onest primești repede un “lasă că trece și asta” sau comparații cu proprii lor copii. Nu cred că te întreabă cineva cum e să fii tu mamă, ci cât de greu e și cum te descurci. Cum sunt? Puțină lume s-a interesat de asta. Poate doar mama, dar sub forma lui “ai mâncat azi?”

Ne întoarcem puțin la Cristina de dinainte. Cum era ea? Și bineînțeles, cum e ea acum?

Cred că aveam mai multă libertate să gândesc. Rar apuc acum să am momente în care să mă gândesc la ceva strict legat doar de mine, ori o vacanță, ori la ce aș vrea să fac. Abia când îmi termin cât de cât lista de preocupări, mă gândesc la mine. Uite, mersul pe bicicletă era hobby-ul meu cel mai serios, mă deconectam complet așa. Nu am mai apucat să merg pe bicicletă de când am aflat de sarcină. Și acum 3 săptămâni mi-am scos bicicleta, am dus-o la service să o curețe de rugină și am mers pe ea prima dată în doi ani. M-am simțit exact ca înainte, relaxată și bine. Am realizat că mi-a lipsit, nu era o nevoie urgentă, dar era ceva ce îmi doream. La fel, când merg la kinetoterapie mă simt bine că am timp pentru mine. Dar dacă lipsesc mai mult de 3 ore deja îmi lipsește puiul de om.

Da, nu mai pot avea aceleași activități ca înainte, când am chef. Chiar și mersul afară după o apă. E mai curând o corvoadă, până îl pregătesc pe el, pe mine, durează. Acum că a crescut puțin, am mai multă experiență, merge mai repede. Dar tot e greu să faci un program.

Am mai fost cu el în vacanțe. Prima dată, când avea doar 5 săptămâni. Foarte stresant cu bagajele, mașina era plină cu toată casa. A mai lipsit să îi luăm cădița. A fost mai mult stresul că mergeam cu el și nu știm cum va fi, cum se va simți când nu va fi la el acasă. El s-a comportat la fel, a fost același bebeluș. Iar pentru noi a fost mai relaxant că ne-am detașat de casă, de “grija de copil”. Citeam pe facebook că După ce ești părinte, nu mai ai vacanță, doar îngrijești copilul în altă locație. Și așa e, doar că te mai plimbi și în altă parte.

Relaxarea a venit și ea odată cu timpul, când am prins curaj cu fiecare vacanță și fiecare ieșire mică.

În rest, nu știu dacă e ceva diferit, cred doar că mă simt mai împlinită. Îmi place mai mult să îmi petrec timpul cu el, să îl privesc, decât să fiu închisă într-un birou. Asta pot face ani la rând, fără plus de satisfacție, ori cu el e tot mai rewarding și din ce în ce mai împlinitor. Mai ales acum de când interacționează și el, începe să aibă contur ca om, ca personalitate. Să plângă cu voce adevărată și lacrimi mari. E adorabil.

Cum a fost perioada de maternitate pentru tine?

Faină. Mi-a fost multă vreme dor de ea. Dorul acela de el în mine, să îl simt cu totul în corpul meu. Mă simțeam conectată cu el, știam și când sughiță. Aveam deja ritualuri de seară, încă din burtică.

Acum îmi pare rău că mi-am petrecut multă vreme îngrijorându-mă, parcă s-a dus multă energie pe ceva ce nu a avut importanță. Mai bine mă relaxam plimbându-mă în parc, simțind mai mult, decât citind tot felul de lucruri despre sarcină, naștere, partea asta de îngrijire a bebelușului, a casei. Oricum când ești cu el, ai impresia că nu știi nimic și înveți totul cu el în brațe.

În sarcină și imediat după parcă sunt prea mulți hormoni, un rollercoaster. Plânsete din senin, emoționare bruscă la orice colț. Acum mă simt mai bine și pentru că partea asta s-a reglat.

Cine era lână tine în rollercoaster?

Soțul meu. În multe lucruri, am trecut amândoi prin aceleași emoții, griji, gânduri, activități, cursuri. Vorbeam mult, ne făceam ca un fel de plan de atac împreună. Ne-am ținut așteptările deschise, însă hotăram împreună ce nu ne place și ce am vrea să încercăm.

Și după naștere, de multe ori m-am simțit pierdută, nu mergea nimic, eram copleșită. Iar el era stâlpul, îmi arăta uite ce bine a fost până acum, mai avem puțin și gata, ne descurcăm și cu asta. De când s-a născut Marvin a jucat un rol și mai important. Când era în burtică aveam ritual de mângâieri, cântat, noaptea mă lipeam de spatele lui cu burtica ca să îi simtă miscările din burtică. El e inventiv și îi cânta un repertoriu întreg, pe care l-a continuat și după naștere. Mă uit acum la ei și nu îmi vine să cred cât de frumos interacționează.

Îl privești altfel pe partenerul tău acum?

Da, nu mai e doar îndrăgosteală, parcă relația toată e mai reală, mai concretă. A devenit mai important sprijinul unul pentru celălalt. Când suntem în momente de frustrare amândoi, felul în care ne privim și trecem prin asta, a devenit mai important decât iubirea amoroasă în sine.

Sunt mame care fac sport, altele care se închid în casă în fața cărților, sau altele care stau cu orele cu ochii în tavan, cum am fost și eu. Am preferat la prima sarcină să fiu retrasă. Pe tine ce te-a ajutat să fii bine în perioada de sarcină?

Când nu am mai mers la serviciu, a fost foarte bine. A fost reconfortant sentimentul că mă pot preocupa doar de mine. Să gătesc, să dorm, să mă uit la filme.

Spre final devenise inconfortabil, iar afară era frig și urât, eu abia mă mișcam. Îmi amintesc că am călcat haine într-o zi. Era 10 martie, muream de cald, deși afară era rece, însă mi-am dedicat o zi doar pentru pregătirea lucrușoarelor lui. A, și înainte am spălat geamurile! Habar nu am de ce, însă a fost foarte fain sentimentul ăsta că fac ceva.

Uite tocmai despre acest fac ceva aș vrea să vorbim – tu deja făceai ceva, chiar important! De aproape 9 luni, te dăruiai trup tot, minte și suflet. De unde crezi că ne vine nevoia de a face ceva extra?

Mă simțeam neliniștită și voiam să mai fac ceva. Aveam zile și zile, uneori dormeam și eram ok, dar alteori voiam sa fiu activă. În trimestrul al doilea eram preocupată de evenimentul căsătoriei, mi-a luat ceva timp organizarea. Apoi am mai fost în vacanțe, încercând să avem aceleași preocupări ca înainte de bebe. Dar deja fizic era mai greu.

Ce sentimente ai față de nașterea lui Marvin? Cu ce feeling ai rămas, acum că au trecut 5 luni?

Simt că prea mult m-am documentat despre naștere, că e o singură zi. Ce urmează după e și mai important. Lipsa aia de control e cea mai înfricoșătoare dintre toate. Oricât te-ai pregăti nu ai cum să schimbi lucruri. Mai ales dacă ești într-un spital, ești la mâna lor, asta este. A fost ok până la urmă, având în vedere circumstanțele. A fost bine. Uneori mă mai gândesc cum ar fi fost dacă alegeam alt medic sau alt spital. Opresc repede gândurile astea, că nu mai pot schimba nimic oricum.

Dacă ar intreba Marvin “Mami, cum am venit eu pe lume?” ce i-ai spune?

Că mi-a dat multe emoții. Eram la spital, au fost multe ore. Eram în chinuri și tot nu progresam. Când l-a verificat, nu mai era relaxat, îi tot scădea pulsul. Apoi au decis să îl scoată cât mai repede, parcă nu mai aveau răbdare. A ieșit cu câteva vânătăi… Singura chestie care mă liniștește e că mi-am ascultat intuiția. Îi tot ziceam doctoriței că ceva nu e în regulă. Bine că eram în spital și am fost amândoi în siguranță așa.

Pe de altă parte, prietena mea care a născut în Germania a stat 30 de ore în travaliu. Sunt sigură că aici nu m-ar fi lăsat nimeni să stau atât după ce s-a rupt apa. Mi-au zis din prima “azi naști”.

Ce mi-ar fi cel mai mult ar fi fost să fiu aptă să am grijă de el imediat după naștere. Mă simțeam frustrată și incapabilă, că nu mă puteam ridica din pat, fizic abia îl puteam ține.

A venit vreun psihoterapeut în vizită, mai ales că erai în sistemul privat?

Da, a fost ciudat. Am intrat în salon și cineva era acolo explicând colegei de cameră despre alăptare. A fost un fel de “A, și tu ești aici” și ne-a luat pe amândouă la grămadă cu sfaturi de alăptare. Parcă se străduia să fie pozitivă, însă nu vorbea cu fiecare în parte, despre temeri, despre experiența prin care trece. A fost mai mult ca să bifeze pe listă că există un psiholog în spital.

Apoi, imediat după vizita ei în care ne explica ce important e să fim relaxate și noi și bebe, a venit o asistentă de la neonatologie. Foarte brutală și intruzivă, a încercat să îmi atașeze corect copilul la sân. Totul a fost foarte violent, o experiență foarte rea. Contrasta cu toate recomandările, fie ele generale, ale psihologului.

La fel, despărțirea de după naștere a fost grea. Te înstrăinează de copil imediat. E ok că m-am odihnit, însă eu aveam nevoie de el. Mi-l aduceau doar să mă uit la el, nu mă lăsau să îl ating ca să nu îni mișc capul după anestezie. A doua zi m-am rugat 5 ore ca să mi-l aducă în brațe. Eu chiar făceam eforturi să îmi revin, iar ele mă amânau. Într-o zi m-au certat că am stat prea mult cu copilul, că m-aș fi obosit ținându-l în brațe.

Cum a fost perioada de după naștere, acasă?

Vag îmi amintesc. E totul în ceață, așa era și atunci.

Prima zi când am ajuns, am fost marcați. Mi se părea așa de mic în scoica aia mare, mare. Am ajuns acasă, am pus scoica pe pat și ne uitam la el, pur și simplu. L-am schimbat, am dat jos toate straturile lui, l-am pus în haine subțiri și comode. Aveam o pizza de cu o seară înainte prin casă, am mâncat-o lihniți pe aia, l-am pus în pătuț și ne uitam la el cum doarme doar. Chiar în ziua aia a început angorjarea, apoi uterul să se contracte. Aveam niște fiole pentru contractarea uterului, primite de la medic. Mă simțeam groaznic, nimic nu mergea, încercam să scot lapte cu pompa, să mufez, nimic. Am ajuns la lapte praf. Abia după aia am citit prospectul fiolelor – era necompatibil cu alăptarea… Eram așa de agitați că nici nu știam ce să facem mai întâi, de cine să avem grijă și cum.

A doua zi acasă ne-a venit mobila și soțul meu a început să monteze canapeaua 😊 Așa am descoperit cum e să doarmă Marvin pe pieptul meu. Încet, încet, am început să primim vizite scurte, cu oameni care ne aduceau mâncare, asta era bine. Însă parcă tot stresant, simplul fapt că trebuia să mă îmbrac în alte haine mi se părea un efort maxim. Marvin încă avea icter așa că dormea mult și liniștit. Pentru mine era foarte obositor, ca trebuia să îmi pun alarma să sune la fiecare 3 ore să îl trezesc, iar în paralel mă chinuiam să scot laptele cu pompa. Cam așa au fost 2 săptămâni.

După asta, am început să ne dezmeticim și să mai facem și câte altceva, o plimbare mai lungă, să gătim ceva. A fost și adaptarea la noul program de somn, apoi pregătirea pentru mersul la medic, pregătit mâncarea lui, a noastră.

Acum cred că oricât te-ai pregăti dinainte, când ești acolo, tot nu știi ce să faci. Mai tare mă încurcau ultimele informații. Că în ziua externării am primit obligatoriu un curs de 3 ore de puericultură de la neonatologul spitalului, despre cum să îngrijim copilul. Eram înfometată, fără bebeluș, cu sânii împietriți, și eu trebuia să fiu atentă la ce îmi zicea medicul. În plus, multe lucruri au fost în contradictoriu cu ce știam dinainte, de la Lamaze și de la alte surse. Fimoză, spălat, creme, totul era complet altceva, parcă fiecare zice și face după cum îl taie capul. Asta mă făcea să nu mai am deloc încredere în mine, eram total confuză. Așa am pornit la drum, din spital…

Ce ți-ar fi placut să auzi mai mult de la ceilalți, imediat după ce ai născut?

Ce am auzit și mi-a picat bine au fost încurajările celorlalți și întrebarea „Ai de mâncare în casă?” La început toți se îngrijeau de noi, după 3 săptămâni însă au cam dispărut. De parcă de acum, gata, am revenit la normal, nu mai avem nevoie de sprijin. Unii veneau chiar să stea la cafea cu orele. Până i-am invitat să își facă singuri cafeaua.

Mi-ar fi plăcut să se ofere să îmi dea o pauză mică, măcar de un duș. Poate a fost și din cauza mea, poate păream inabordabilă, sau poate pur și simplu ceilalți nu știu care sunt limitele și cum să ajute.

Mama a fost complet absorbită de el și nu a mai existat altceva pe lume. Mie îmi era foame și voiam să îmi facă de mâncare, ca să fiu funcțională pentru copilul meu.

Îți e dor de tine în vreun fel?

Câteodata da.

Dacă ai avea timp pentru tine și numai pentru tine, ce ai face?

Nu știu dacă e din oboseală sau din prea multe preocupări legate de copil, dar nu am niciun interes anume. Doar să stau, atât mi-aș dori. Uneori parcă aș vrea să merg la un salon de îngrjijire, și deși pot să fac asta, nu mi se pare prioritar.

Îmi e greu să mă concentrez pe mine, pe ceea ce vreau să fac. Doar în momentele în care simt că nu mai pot cu el, că a fost prea agitat sau doar prea mult pentru mine în ziua aia, când vine soțul acasă, i-l pun direct în brațe și mă duc să fac un duș. Asta mă liniștește complet.

De curând, am reluat cititul și în sfârșit mă pot pierde în lectură din nou. Mă face să mă simt mult mai bine, mai normală. În afară de asta, de mersul la kinetoterapie sau afară cu bicicleta, nu prea am acum ceva anume. Uite, duminică am ieșit singură cu o prietenă bună, dar timp de 2 ore am vorbit doar despre bebeluși. Parte din creier îmi e oricum tot timpul la el. Și mă enervează uneori că nu pot avea o conversație fără să mă gândesc la el măcar un strop. Orice aș face, tot despre el e vorba.

Puteam mai mult de atât intelectual, nu știu ce s-a întâmplat cu partea aia a mea, nu mai țin minte. Totul pare departe de mine. Inclusiv în discuțiile cu foștii colegi de la job, chiar și cu soțul meu, lucrând în aceleași domeniu. Greu reușesc să țin firul conversației și să ascult cu atenție. Au trecut 8 luni de când nu mai merg la serviciu, mi se pare foarte, foarte mult. Cu atâta bebelușeală parcă o iau razna. Simt să mă apuc și de altceva ca să nu mă pierd pe drum. Dar uită-te și tu la el, când râde așa, nu îmi mai trebuie nimic.

Și gata, am pierdut-o pe Cristina în simbioza ei perfectă cu omul ei perfect…

În întâlnirea asta, deși am memorat și momente dificile, am râs mult. Ne-am distrat de noi însene, de situațiile pline de bale ori alte …noutăți. Iar când ne luam prea în serios, Marvin intervenea și o fura iar pe Cristina în dragostea lor, în zâmbetul lui plin.

Eu una cred că simbioza asta e necesară, pentru toată familia. Câtă rezonanță și conectare am văzut azi, a fost cât nu am trăit în cursuri de terapie ani la rândul. E o simbioză frumoasă, în care copilul se simte în siguranță, văzut, apreciat, validat, iar mama este îndrăgostită, descoperindu-și copilașul, învățând despre el, privindu-l. Amândoi se oglindesc, se iubesc și învață viața de aici, din locul ăsta de rai parcă nesfârșit.

Sigur, un rai întrerupt și de îndoieli, și oboseală, căci nu poți să oferi constant, așa cum nici nu poți primi constant. Avem nevoie și de propriul spațiu. De asta e bine venit din când în când ca noi, cei din jur, să ne uităm mai mult și la ea, mama. Fără vreo judecată de vreun fel. Poate doar cu o întrebare, ori să ne oferim să facem ceva pentru ea. Și nu o singură dată, ci consecvent, de mai multe ori. Căci e greu să zici „Da, sigur, ține un pic copilul ăsta că eu mă duc să casc ochii într-un magazin o jumate de oră, doar ca să îmi clătesc mintea”. Prima dată poate refuză, apoi refuză din nou, apoi încearcă 10 minute, apoi încă 10 și tot așa. Ieșirea din bulă e sănătoasă, însă în ritmul mamei și al bebelușului, câtă vreme se simt bine amândoi, treptat, doar cât să experimenteze câte altceva fiecare.

Please follow and like us:
0
Share: