(o poveste din tantrumul unei mame)

⁃ Plecaaaaați!!! Sunt furioasă pe voi!
⁃ De ce țipi? Noi nu avem picioare! Nu am făcut nimic. Doar ne-am jucat cu mânuțele alea mici.
⁃ Nu vă mai suport. Oriunde mă întorc, dau de câte una dintre voi. Ba o farfurioară roz, ba o piesă de puzzle. Până și pe jos în baie apăreți. Nu mai pot. Nu mai vreau. Gata, s-a zis cu voi.
⁃ Nuuu, mânuțele mici vor șterge lacrimi mari dacă faci asta cu noi. Știm, și noi am vrea să fim mai puțin călcate. Ba chiar mai puțin aruncate pe jos.
⁃ Serios?
⁃ Categoric.
⁃ Păi și ce să facem?
⁃ Noi credeam că mamele le știu pe toate și că vei găsi tu o soluție.
⁃ Eu?? De ce?
⁃ Păi asta auzim cel mai des aici… “Maaaaaaamiiiiii!!”
⁃ Oh, nu nu nu. Mamele și tații și copiii sunt locuitori egali ai casei. Toți respiră, lucrează, dorm, râd, se joacă, se ceartă, mănâncă, se împacă și se spală în această casă.
⁃ Ah, da?! Păi și de ce după mânuțele mici, mâinile de Mamă ne pun cel mai des la loc?
⁃ Ei bine, tocmai pentru asta ne trebuie un plan.

Dintr-o dată, din sertarul din baie se auzi un zgomot lung. “Ffii, asta ce o mai fi?” gândi Mama și se ridică de lângă jucăriile împrăștiate pe covor.

Când se duse la baie, avu o surpriză. Una din acelea pe care nu ți le dorești. Pensulele de machiaj se certau cu bețișoarele de ureche, borcanele de creme cu capacele pe jumătate înfiletate săreau de colo-colo, lacurile de unghii se tăvăleau pe jos, iar peria de păr gâfâia fără oprire.
⁃ Ne-a abandonat!
⁃ Ne-am umplut de praf!
⁃ Eu am niște fard vechi și prăfuit pe mine de nici nu mai știu ce culoare e părul meu adevărat!
⁃ Pe noi ne folosește când își amintește!
⁃ Pfff, voi vorbiți?! Uite ce cremă scumpă și strălucitoare sunt eu! Ai idee cât am costat? O avere! Am venit aici împachetată frumos, și acum miros atât de urât că n-o să mai ating nicio piele vreodată.

Mama înlemnise. Se uita la sertarul uriaș din baie, în care acum o lună aranjase frumos o sumedenie de produse, după o metodă japoneză. Se hotărî în sfârșit se aibă mai multă grijă de ea, de stare ei de bine. Dar cumva începuse cu casa, căuta o estetică curată și frumoasă a încăperilor mai mici, sertarele. Doar că în diminețile pe grabă și serile atât de obosite, când încerca să își ia un moment de îngrijire, pe sub nasul ei vedea cu coada ochiului mânuțele mici care se băgau printre pistoanele sertarului. Un pic azi, un pic mâine, uneori erau toate patru micile mânuțe din casă în fix sertarul ăla. Așa că acum nu mai arăta ca o delicată grădină japoneză, ci ca o un tetris amețit. Adică fix ca înainte de luna aia și de cele alte 6 luni înainte când își mai făcuse curaj să ordoneze tot tot tot.

A oftat, a lăsat din mână hainele celui mic, pe care le culesese de pe jos cu gândul să le lase în coșul de rufe, în drum spre baie și s-a așezat pe treapta copiilor.

⁃ Ce să fac? Parcă mereu fac ceva, mereu sunt obosită, dar lucrurile nu rămân niciodată la locul lor.

Își dorea să țipe și mai tare, dar îi plăcea tot mai puțin de ea după ce își auzea vocea puternică la volum așa de mare. Și cum îi tremura stomacul când era furioasă, cum i se îngreuna pieptul. Adevărat că își simțea corpul mai ușor după câte o repriză de strigăte, dar prefera să strige în pădure, acolo unde desimea copacilor îi îmbrățișa ecoul vocii. Începu să respire mai adânc și mai rar, ca în urmă cu patru ani când primul copil îi umplea pântecul de bucurie și teamă în același timp. Respira ca înainte de naștere. Nașterea ei ca mamă nouă, o femeie la fel și atât de diferită.

“Mi-e dor să râd mai mult și mai fără griji.” își zise. Se căuta în oglindă, dar de pe treapta pe care stătea așezată i se vedea numai creștetul capului. Din oglindă, în schimb, niște stropi de pastă de dinți păreau că îi fac în ciudă, dansând haotic în ochii ei.

A săltat râzând, și cu cea mai caraghioasă voce, Mama a început:
⁃ Vă văd. Să știți că vă văd. Stați acolo, că acum nu vreau să vă dau timp. Voi sunteți dovada că am un pic grijă de mine așa că mai stați.
⁃ Ăăăă, da… Ce? Chiar așa? Nu mai suntem rele? Ăăă, ne vrei aici?
⁃ Aș prefera să nu. Dar fără voi, poate aș uita și să mă spăl pe dinți.
⁃ Ei asta cum ar mai fi? Ai arăta mai ceva ca Gruffalo.
Hohote de râs au răsunat în toată baia.

Cu privirea șotioasă, Mama a început să facă turul casei.

⁃ Munți de haine, ascultați la mine! Drept vă spun că nu vă vreau murdare.
⁃ Nici noi!
⁃ Nu vă vreau nici șifonate.
⁃ Nici noi! strigară dress-urile încâlcite printre craci de pantaloni mici și mari.
⁃ Azi mai stați aici. Ca și ieri. Și ca acum două zile. Voi sunteți dovada că avem cu ce să ne acoperim frumos și călduros corpurile.
⁃ Drept zici!
⁃ Drumul vostru e lung, și cred că nu vă e ușor să treceți din coșul de rufe, la sortat. Și tăvălug în mașina de spălat, apoi în fierbințeala aia din mașina de uscat. Pfuuu și mai ales când vă mai uit în mașină și o luați de la capăt după numai două zile.
⁃ Daaaa! Și după aia pe canapea, pe masa de călcat și… ăhăă, drum lung până la umerașul ordonat din dulap.
⁃ Chiar că. Eu vă mulțumesc că rezistați așa de bine.

Fâsssss! Zdrang! Nuuuuu! Ei, ba da! Hă, hă, hă! Da, serios așa!

Toate, dar toaaate vasele murdare din chiuvetă și de pe blatul din jur, chicoteau și râdeau nerăbdătoare.
⁃ Păi, Mama asta nici nu știe cât ne place nouă.
⁃ Da, i se pare groaznic că ne adunăm așa colorate. Auzi la ea, cică murdare! Păi asta nu e murdărie, e deliciozitaaaate!
⁃ Să știi că eu azi chiar am dat de un sos nou, mmmm!
⁃ Dar tu, cum te simți acolo cu coaja aia uscată de la orez cu lapte?
⁃ Ca și când s-au lipit niste pupici plini cu vanilie pe mine.

Cu mâna de burtă se ținea Mama auzind toate acestea din bucătaria ei. Cum, ea, care se enervează că face concurs cu mașina de vase! Când bucătăria arată mai mereu de parcă un carusel cu farfurii, castroane și oale a sărit de pe fix și s-a împrăștiat care încotro. Nicio clipă nu s-a gândit că vasele astea sunt fericite când s-a terminat mâncarea de pe ele. Mereu își amintea liniștea profundă ce o simțea când farfuriile și tacâmurile stăteau curate și aliniate în dulapurile lor. Murdăria, o plăcere? Acum parcă începea să o vadă ca pe o urmă a bunăstării meselor din familie.

Dar urme sunt în toată casa. Obiecte mici care îți intră în talpă, anume când te grăbești să ajungi la interfon înainte ca același curier să trezească mânzul mic. Pungi cu bagaje de la piață, bunici, bonă, grădiniță, birou, vecini, croitorie, garaj. Veșnicul bagaj de la ușă trântit peste papucii răsfirați fix în fața dulăpioarelor de încălțăminte. Urme sunt și pe masă, de la lapte, pepene, pâine, jocul cu apa al celui mic, de la gluma cu smântână a surorii lui, de la lingurița din cafeaua ta, pe care ai scos-o pe masă, când…

Plic plic plic. Se auzeau tălpile goale ale mezinului pe parchetul de pe hol. Capul blond se iți în ușa băiii:
⁃ Mami? E?
Mama deschise pleoapele greoaie și zâmbi cald. Ochii lui au răspuns strengari zâmbetului Mamei.
⁃ Mama, ai! și bătu cu mâna pe picior, așa cum faci când chemi un cățeluș.

Mama începu să râdă. Mânuțele mici chemau la dragoste și joacă. Așa fac ele. Cheamă, mângâie, dau pupici, primesc pupici, strigă, plâng, se descarcă, explorează, descoperă, aranjează, desfac, înfiletează. Și pentru toate astea, e nevoie de câte un obiect care să nu stea cuminte la locul lui.

De unde strigătul ăsta interior al adulților pentru OoRrDdOoNnAaRrEe?

Poate că poveștile nu se scriu acolo unde lucrurile rămân la locurile lor.

(autor: Cătălina Covaliu)

Share: