Ce am învățat eu despre egalitatea de gen

Acest articol nu este un discurs feminist. Este un eseu personal despre dileme și întrebări la care am reflectat după ce am trecut prin rolul de femeie-soție-mamă, crescând o fată și un băiat.

Luna trecută, Oana Sandu, jurnalist narativ la Decât O Revistă, m-a rugat să scriu un eseu pentru newsletter-ul ei, pe tema egalității de gen în familie.

Oana documentează din 2019 violența domestică, nu doar din poveștile victimelor și învingătoarelor, ci și punând fizic la aceeași masă asistenți sociali, psihologi, polițiști, avocați și ONG-uri din România, pentru a discuta despre ce avem de făcut noi, ca societate, astfel încât familiile să devină un loc sigur pentru membrii ei. Dacă vrei să vezi ce se întâmplă între noi pe acest subiect, te poți înscrie la newsletter-ul ei aici.

Pentru mine articolele Oanei au fost o schimbare de perspectivă în privința violenței domestice, dându-mi seama că aveam o sumedenie de preconcepții despre acest fenomen. Eram convinsă, fără să am habar că sunt, că violența domestică se întâmplă în situații rare, acolo unde adultul are istoric de violență, acolo unde există poate mai puțină educație și cel mai frecvent, dependențe. Citeam cifre, dar ele nu însemnau nimic. Parțial adevărat, însă mai adevărat este că una din trei femei (33%) a fost supusă violenței fizice și/sau sexuale după vârsta de 15 ani, în Europa (arăta o anchetă în 2014) și că nimic din contextul traumei trecute sau prezente nu poate justifica această realitate. Astfel, fenomenul devine o problemă a noastră, a tuturor, în soluționarea căreia ne putem implica în primul rând prin autoeducare și educația copiilor noștri, dar și prin voluntariat, prin susținerea specialiștilor sau a comunităților de sprijin.

Din rolul meu în cabinetul de consiliere, din rolul de femeie și mamă, m-a preocupat în mod special egalitatea de gen, mai exact ce ne împiedică să ținem la echitatea rolurilor și ce automatisme de relaționare am dobândit din familia și cultura în care trăim. Vorbind despre lecturile și dilemele mele cu Oana, m-a invitat să scriu un eseu despre acestea. Îl redau și aici.

Sunt un om al multor întrebări și dileme. Din copilărie, îmi amintesc scene din familia extinsă, ca un film pe care îl derulezi pe ecran, nicidecum ca un participant actor. Aveam întrebări, trăgeam concluzii, și mai căutam răspunsuri. Nu le primeam de la adulți, iar Sadoveanu și Camil Petrescu aveau prea puține descrieri din viața pe care o trăiam eu.

Nu îmi explica nimeni de ce femeile erau mereu active în jurul meselor festive, în timp ce bărbații se ocupau de pahare, tolăniți în fotoliile largi, uneori ușor aplecați unii către ceilalți, sprijiniți în cotierele fotoliilor gesticulând frenetic. Nici de ce atunci când se schimba felul de mâncare de la masă, bărbații își îndreptau spatele și așezau furculița lângă cuțit pe farfuria goală, iar femeile își lăsau tacâmurile din mână și ca să aducă următorul fel sau cafeaua tuturor. Nici de ce bărbații păreau că au un loc al lor, o lume individuală a fiecăruia, în timp ce femeile mișunau mai mereu împreună. Singurul loc în care simțeam că grupul nu are ierarhie era când stăteam cu fundul pe pământul toamnei, bătând floarea soarelui sau adunând cartofii. Cumva, sâmbetele petrecute la țară erau cu aceleași sarcini pentru toată lumea. Însă, cum intram în casă, toată energia se schimba, de parcă fiecare membru al familiei mergea teleghidat către locul lui în casă.

Nici între prieteni sau în casele prietenilor nu vedeam altceva. Acasă, cei doi frați mai mari decât mine, deja adolescenți pe vremea când ajunsesem eu în familie, erau două realități diferite. Despre cel mare, aveam imaginea unui băiat bun, serios, obedient, sârguincios, devotat, extrem de inteligent, taciturn și scump la vedere. Și la vorbă. Pe cel mijlociu, cu care am mai multe amintiri, îl vedeam ca pe băiatul rebel, cânta la chitară, purta cercei în urechi, avea blugi rupți, asculta Sepultura și scria poezii. El era mereu în conflict cu mama, însă pentru mine era romanticul curajos, care știe că lumea e nemărginită și că el are îndrăzneala de a o cuceri. Doi viitori bărbați, idolii mei.

Tata, fost militar trecut în rezervă, era un om blajin. Pe alocuri prezent, mai degrabă absent, încercam să îl cunosc analizând la nesfârșit pozele lui din tinerețe. Acolo arăta ca un om drept, aproape sever, ușor temător, însă foarte sigur pe el. Diferit de omul pe care îl vedeam eu zilnic, cu multă tristețe și regret purtând după el.

Cu trei modele diferite de masculinitate, am fost guvernată mai degrabă de matriarhatul familiei noastre. Mama e o femeie bățoasă, mândră, dârză, puternică, care considera blândețea ca moliciunea unei mâțe pricăjite. Mâța aia eram eu. Și azi îl mai aud pe tata zicându-i „Zoe, fii bărbată!”, cu o bătaie de camaraderie pe umăr. Ce știam sigur de la ea era că femeia puternică, femeia adevărată nu este cea care pleacă, ci cea care rămâne să țină casa unită și vatra caldă. Am înțeles că acest plecat era absența din sarcinile unei case cu copii în ea, și că nu era îngăduit nici dacă era vorba de visul de a avea o carieră. Am crescut cu imaginea că în comunismul românesc, cariera unei femei era o îndrăzneală.

Cu alte cuvinte, lecția mea despre masculinitate și feminitate a fost că bărbații explorează, femeile se dedică. Bărbații implementează, femeile coordonează. Bărbații au dreptul și șanse la vise, femeile trebuie să își manifeste forța și puterea din umbră. În public, ele trebuie să fie elegante, dar nu extravagante, tăcute, dar nu cu capul plecat. Imperiul bărbatului este lumea pe care și-o creează, imperiul femeii este cuibul pe care îl gospodărește, îl crește și îl îngrijește.

După prima naștere, din noul meu rol de mamă și soție, am dat de cartea Mihaelei Miroiu, „Cu mintea mea de femeie”, descifrând ce model subconștient de feminin am învățat și cum arăta în jurul meu realitatea feminină în comunism și imediat după. Am înțeles și de ce, și ce contribuise la inegalitatea de gen atât de pregnantă din cultura românească. Atunci și acum. După alte lecturi feministe și discuțiile din cuplu despre cât de subtil se manifestă această inegalitatea, mi-am dat seama că mă uit foarte mult la identitatea femeii, uitând că odată ce femeia își formează liber de cutume conturul, bărbatul poate rămâne pe din afară. Mai ales dacă, conștient și mai puțin conștient, se identifică preponderent cu rolul său de bărbat în familie și în societate și cu toate atribuțiile pe care le manifestă în aceste roluri. Mai mult, în cabinet, am ajuns într-un impas cu clienții bărbați, pentru că le lipsea alfabetizarea emoțională, element care mi-a scăpat complet din vedere, fiind atât de pironită în egalitatea de gen. Am schimbat perspectiva și am căutat să înțeleg care sunt nevoile bărbaților și băieților, să înțeleg dacă atașamentul cu mama și tata se formează sau se desprinde diferit în copilărie, dacă etapele de dezvoltare emoțională sunt diferite la fete și la băieți și care este răspunsul din mediu la acest proces. Apoi am citit o carte proaspăt scoasă în librăriile românești – Nașterea cetățeniei democratice, Femeile și puterea în România modernă – o cercetare condusă de Maria Bucur și Mihaela Miroiu care e o fereastră istorică valoroasă pentru românce. Prinsă acum între diferențe și egalități de gen, o urmăream îndeaproape pe Eve Rodsky, autoarea cărții Fair Play – A Game-Changing Solution for When You Have Too Much To Do (And More Life To Live), care a creat un sistem de organizare al vieții de familie, astfel încât ambii parteneri să trăiască această viață în mod echitabil.

Ajunsesem la Eve Rodsky cu un an înainte de cercetările mele, într-o perioadă de multe întrebări. O perioadă în care știam doar că mă simt epuizată, când am tot ajutorul din lume și când lucrurile ar trebui să fie simple, iar eu nu îmi dau seama ce îmi scapă de învârt această oboseală în mine. Primul născut avea 3 ani și jumătate, al doilea împlinise un an, iar eu aveam impresia că retrăiesc copleșirea din primele luni de mămicie. Al doilea copil era modelul easy, care doarme mult, se adaptează ușor, se joacă singur și crește pe lângă casă. Însă nevoile lui fizice erau cele ale unui copilaș care abia descoperă lumea și învață să meargă, în tandem cu nevoile primului copil care se obișnuiește greu cu ideea că împarte tot mediul de acasă și pe mama cu cineva. Și nu cu oricine, cu cineva care este – din timp în timp – într-o simbioză la care ea nu putea participa sau contribui. Pe lângă asta, casa părea că o să mă înghită dacă mă opresc vreo secundă din vria lui ghiozdan de grădi – mers la birou – pus haine la spălat – mutat haine în uscător – pus aspiratorul la treabă – împăturit – pus copil mic la masă – spălat copil – alăptat – schimbat – culcat – luat copil de la grădi – gestionat emoții intense – conectare – plimbat copii – organizare cină – rutina de spălat – citit – somn. Acest scenariu în contextul unei vieți aparent normale, cu ajutor angajat și cu noi doi părinți, aproape egal, implicați în rutine.

Când am citit despre Fair Play – A Game-Changing Solution for When You Have Too Much To Do (And More Life To Live), la recomandarea unei prietene, am fost convinsă că este încă o carte tipic americană despre cum să… fac ceva care nu se aplică la cultura noastră. Parțial, așa era. Am început să o ascult în interviuri și podcast-uri ca să economisesc lectura cărții. Eve Rodsky, crescută într-o familie monoparentală împreună cu fratele ei, este absolventă de drept la Harvard, avocat de succes în LA, antreprenoare și autor al sistemului Fair Play. Mamă de trei copii acum, într-o relație maritală de parteneriat egal, aspect la care a fost atentă de când au început relația.

A conceput Fair Play după un sms, primit de la soțul ei: „Sunt surprins că nu ai cumpărat afine”. Citea mesajul acesta de la volanul mașinii, cu pompa de lapte pe scaunul din dreapta, cu bebelușul în scaunul de mașină, după ce făcuse cumpărăturile casei și trecuse să le lase pe holul casei între două programări. Furioasă și curioasă, iubitoare de organizare, a făcut o listă „Shit I Do”, care s-a transformat într-un excel cu 98 de tab-uri și 1000 de sarcini ce cuprindeau tot ce făcea în casă, pentru casă și pentru îngrijirea copilului. I l-a trimis soțului, fiind convinsă că el va sări să împartă din sarcinile listate atât de clar. În schimb, a primit un emoticon cu o maimuță care își acoperă ochii. S-a hotărât să cerceteze ce înseamnă organizarea familială și să găsească o soluție pentru asta. A trimis excelul către alte familii, unde completau preponderent mamele, iar lista s-a înmulțit în un milion de sarcini și subsarcini. I-a venit ideea de a implementa un sistem de management împrumutat din antreprenoriat, s-a așezat la multe seri de vin și discuții cu partenerul ei, cu care își împarte ideile și dilemele și astfel a luat naștere Fair Play (tradus ca „joc cinstit”), un sistem în 100 de carduri care ilustrează toată munca invizibilă dintr-o casă.

Obiectivul sistemului-joc este să aducă echilibru în viața de familie și fiecare adult să își recâștige timpul și spațiul propriu în viața de familie (pe care ea îl numește Unicorn Space). Adică să aducă echitabilitate în familie. Practic, sistemul te ajută să te ocupi de fiecare sarcină individual, astfel încât să nu te mai gândești la toate simultan și să le cari cu tine zi de zi, pe fundalul minții (mental load-ul precursor al anxietății).

Fiecare card are trei părți: Concept, Planificare, Execuție. Cardurile se planifică săptămânal, în cuplu, pe 5 categorii – Acasă, Afară, Îngrijire, Magic și Nebunii (Wild – evenimente atipice). Apoi se împart și se discută. De exemplu, dacă un partener alege cardul cu „Mâncarea”, va selecta o masă din zi – micul dejun, pachetul de școală/grădiniță, cina sau mesele de weekend – și se va ocupa în săptămâna curentă de Concept (ce mâncare să pregătesc, ce dorințe și preferințe au menbrii familiei), Planificare (ce ingrediente am nevoie și de unde le cumpăr) și Execuție (mă ocup de ele practic – fie le gătesc sau prepar eu, fie le comand/cumpăr/ angajez pe cineva să le facă). Fiecare are libertatea sa, câtă vreme se încadrează în înțelegerile familiale de la momentul planificării. Sunt patru reguli de urmat:

  1. Timpul tuturor este egal
  2. Ai dreptul să fii interesant
  3. Începe chiar de unde ești (de la ce dificultăți ai)
  4. Stabiliți-vă valorile și standardele

Regulile jocului, setarea conversației de cuplu, planificarea întâlnirii pentru “joc”, sunt foarte bine conturate în carte. Citind-o, am avut senzația că cineva împletește ceva coerent din haosul minții mele și că în sfârșit pot desluși cum să rezolv acest puzzle. Categoric, e nevoie ca și partenerul să asculte sau să citească cartea, pentru a putea avea un limbaj comun de la început. Și pentru a înțelege contribuția lui important în relațiile de familie. Cartea mai vorbește și despre costurile mariajului, al carierei, costul identității, al sănătății și al societății, atunci când conceptul, organizarea și implementarea vieții de familie cade pe un singur membru.

Poate suna aparent copleșitor să ai acest seri de planificare cu partenerul. Însă vine la pachet cu multe conversații de conectare și cunoaștere semnificativă în cuplu. Un exemplu pe care ea îl dă, este că jucând Fair Play, a descoperit de unde vine oroarea ei de a avea gunoiul în casă (din relația cu mama ei, care nu considera important să aibă un spațiu special dedicat gunoiului, așa că era în diverse pungi prin bucătărie). Este terapeutic, o punte de intimitate emoțională între parteneri și cu aplicabilitate practică și imediată.

Am descoperit cartea și am urmărit multe interviuri și podcast-uri cu ea în ultimul an. Însă în familie încă nu aplicăm sistemul. Aș fi fost tentată să spun că aici este linia dintre realitate și ideal. Cred, mai curând, că motivulele sunt mai profund, însă poate rezolvabil tocmai dacă am face pasul către practică. Inegalitatea de gen din rolurile cu care ne identificăm și eu și el, de acasă. Diferențele dintre noi în disponibilitatea, interesul și frica față de intimitatea emoțională. Procesul de implementare al sistemului care vine ca orice schimbare majoră, cu discuții și emoții consumptive cărora nu vrem să le facem loc când aparent funcționăm bine și așa.

Am descoperit cartea și urmăresc multe interviuri și podcast-uri cu ea de mai bine de un an. În familie încă nu aplicăm sistemul. Aș fi fost tentată să spun că aici este linia dintre realitate și ideal sau diferența dintre culturi. Cred, mai curând, că motivele sunt mai profunde, însă poate rezolvabile tocmai dacă am face pasul către practică: inegalitatea de gen din rolurile cu care ne identificăm; diferențele dintre noi în disponibilitatea, interesul și frica față de intimitatea emoțională; procesul de implementare al sistemului care vine, ca orice schimbare majoră, cu discuții și emoții consumptive, cărora nu vrem să le facem loc când aparent funcționăm bine și așa.

Dar…

Am scris acest text în frânturi de zile, cu multe draft-uri. Iar forma completă a ieșit în această noapte, după 4 ore în care m-am așezat la laptop, întreruptă de trei sesiuni de treziri ale copiilor, de câte 40 de minute, timp în care mi-am uitat ideile și am reluat doar rămășițe din ele.

E drept, e o variantă de viața de familie cu copii mici și părinți care își doresc să își trăiască valorile. Iar uneori compromisurile sunt soluția. Doar că aceste compromisuri pot deveni norma, până când dinamica familiei se întărește atât de tare, încât lasă pe drum doruri, nevoi neîmplinite, și cel mai adânc, o identitate care merge din părinte în copil, până când cineva se trezește și rupe lanțul. Întrebarea este dacă îl rupem noi sau îl lăsăm moștenire mai departe.

Share: