…nu știa ce să facă și mai mereu se înfuria pe mine.

Nici mie nu îmi e ușor în rolul de mamă, cu toată școala și practica de zi cu zi din scaunul consilierii și ascultării a multor gânduri și dureri.

De câteva zile bune, fiul cel mic – 2,3 ani – trece printr-o perioadă grea. Și noi, alături de el. Se frustrează, refuză îmbrăcatul, refuză practic orice. Am încercat tot ce am putut, în limitele necesităților unei vieți de adulți cu doi copii, joburi și formări profesionale. Ieri seară însă, am pus armele jos.

Venisem după o călătorie de 3 ore dus și 3 ore întors cu mașina. A fost o zi de sâmbătă în care am avut mai puține momente de conectare și mai degrabă lucruri de făcut. Pe drum nu a dormit niciunul din cei doi copii, au ascultat la dus 3 ore de povești audio, privind pe fereastră amândoi, cu o scurtă oprire de dezmorțire și desfrâu alimentar cu înghețată. În vizită, s-au jucat singuri o vreme, am prânzit cu toții, era totul nou pentru ei, multă atenție în jurul lor, noi adulții vorbind tare să ne auzim, multă mișcare. Apoi au stat o vreme la TV, timp în care adulții s-au retras să vorbească. Pe drum înapoi au dormit 2,5 ore, somnul de prânz mutat seara.

Așadar, un copil de 4,5 ani, unul de 2,3 ani, au bifat toate variabilele unei zile grele pentru creierașul lor, mai ales al celui mai tânăr: mese neregulate, somn neregulat, adaptare la mediu și la statul 6 ore în mașină total în centuri, cu limitare de mișcare, timp dedicat împreună (cu conectare prin joacă) redus, creier suprasolicitat de ecran colorat cu mulți stimuli, zahăr procesat în două porții fiecare, program exclusiv impus de adulți, limitare în propriile lor decizii mici (cu ce se îmbracă, jucăriile cu care se joacă, că erau mai puține, etc) și timp redus afară în natură. Asta întâmplându-se la final de săptămână, prima de grădiniță, după o vacanță împreună. Astfel că, seara, domnul “terrible twos” s-a descărcat. Toată săptămâna a fost dificilă, în fiecare dimineață și seară mă simțeam mai stoarsă de puteri și mai copleșită. Acum însă, am fost atât de absorbită și decisă ca de data asta chiar să îl ascult, încât nici nu mai știu de la ce fusese. Toată rutina de a ne pregăti de somn a fost grea și cu multe negocieri și rezistențe din partea lui. Am respirat ușurată când am început să citim… 2 minute mai târziu the hell went loose. A venit val vârtej de lângă tatăl lui, care îi citea povestea, spre mine și soră-sa care citeam altă carte. A vrut să smulgă cartea din mâna mea și să o arunce după pat.

– Tu vrei cartea să o arunci?

– Daaaa!!!! (Roșu la față, furios, cu lacrimile uriașe șiroind)

– Cartea rămâne la mine, e cartea pe care i-o citeam Emmei și voi continua.

Apoi am tăcut și doar l-am privit răbdătoare.   El încerca furios să îmi dezlipească mâinile de pe carte, eu opuneam ferm rezistență, așteptând. Din când în când îi mai spuneam “Da, e greu” și aminteam că el vrea să o arunce și eu nu pot să i-o dau. În timpul acestei “lupte” lungi, sora lui s-a dus pe partea cealaltă a patului să îi citească tati povestea. Eu și omul mic am continuat încă vreme bună.

A fost foarte, foarte greu să ascult. Dura enorm. Din când în când mă lua mai tare mila și de ceilalți, de sora lui care s-a desprins de mama ei deși îi e greu să o tot împartă. De partenerul meu care condusese atâtea ore și era obosit și abia ținea ochii deschiși ca să fie alături de fiica noastră. De omulețul ăsta care la 2 ani trăiește niște emoții atât de intense și pe care eu nu le pot opri, ca să îi fie mai bine (erata majoră în care ajung de fiecare dată când mă sperie emoțiile lor intense). De mine, care mă încerca sentimentul de mamă rea, rușinea de insuficient de bună ca să alin taifunul atât de intens care îi răscolea pe toți ai mei. Singurul lucru de care mă agățam era imaginea acestui video în care tatăl a comprimat 45’ de plâns de descărcare al fiicei lui într-un video de 2 minute, plâns pe care el îl asculta cu atâta prezență… A fost resortul cel mai puternic acea imagine.

Ca prin minune, brusc, micul om s-a oprit, și suspinând s-a lipit de mine rugându-mă să îi citesc. Ce carte alesese deja? NUnicornul 🙂 Povestea unui unicorn care a fost lăsat în pace să zică NU.

Am respirat ușurată. După ce am terminat noi cartea, tantrumul s-a mutat la sora lui. Life is fun.

Dar piesa de rezistență a venit astăzi! Când la povestea de seară, citind despre Max care învață să zică STOP, dialogând el cu mama lui, fiu-meu zice:

– Când eu pâng, mama mea mă acultă și mi vobeste bând.

Când eu plâng, mama mea mă ascultă și îmi vorbește blând.

Nu pot verbaliza încântarea. Mi se încălzise tot corpul când l-am auzit. Pentru că, cel mai important, funcționează!! Emoțiile au nevoie să se miște din corp, au nevoie să fie ascultate. Dacă un copilaș de doi anișori poate verbaliza și traduce asta – adică ce e aceea “holding space”, să susții spațiul cuiva – atunci oricine o poate simți. Și e suficient să se întâmple o dată. Este suficient ca în una din 7 dăți, să ascultăm plânsul ăsta furios, isteric, trist, dezarmant, până la capăt. Apoi vine soarele. Iar ciclul ăsta de groaznic-ușurare-bine e ce integrăm în noi. Da, și pentru adulți e la fel de valabil.

Când eu plâng, cineva mă ascultă și îmi vorbește blând. Pentru o lume mai sigură și aripi mai mari.

Share: