Suntem de două zile în Berlin și m-a absorbit cu totul. Speriată la început, călătorind singură cu Omul ăsta de 90 de cm înălțime și multe kilograme scai de mine, într-un oraș complet nou, unde nu pot să leg niciun cuvânt în limba localnicilor, ori să pricep măcar vreun meniu. Însa m-a furat complet. Felul ritmic în care sunt și funcționează oamenii mă surprinde. Par să fie foarte concentrați pe fiecare moment, în parte, visători și totuși conectați la realitate. Am auzit foarte des “take your time” și “let her take her time”, eu fiind cu fiică-mea de mână ba...

Pierdusem controlul asupra corpului meu cu totul încă de când adăpostea două inimi. Nu spuneam nimănui, nici măcar mie, că abia așteptam să aterizez înapoi în mine, cea care mă știam de dinainte. Dar ea nu mai era. Paf! A dispărut. De la primele două celule care s-au întâlnit să îl formeze pe micul Om. Pa. Nu mai este. M-am uitat în oglindă. Ce era cu corpul ăsta nou? Cu fabrica asta nouă care merge singură și produce continuu hrană și energie pentru o viață nouă? Eu? Sunt eu?

Am dat acum peste o poză cu tine din prima oră de viață a puiului tău. De când ai ținut-o prima dată în brațe și ai mângâiat cu buzele fețișoara mică, vineție, atât de perfectă. Ce aminitiri! Era exact așa cum ți-ai imaginat-o, cu bărbia ascuțită și căpușor perfect rotund. Îmi amintesc cât de mult țineai să te arăți curajoasă asistentelor ca nu cumva să o ia de lângă tine. Ai ținut chiar și lacrimile gâtuite, de teamă că te vor crede prea labilă ca să îți poți ține puiul la piept. Erai la terapie intensivă, buimacă și anesteziată. Dar...

Dragul meu pui de om, Este ora 6:54 dimineața. O dimineață rece din spatele draperiilor opace, în care ai decis să te trezești mai devreme. M-am fâțâit în pat lângă tine vreo două ore înainte să te trezești tu, ba de dureri de cap, ba de gânduri învolburate despre viață și decizii. Am strâns tare tare ochii și am spus “Stop!” minții negociatoare, ca nu cumva să te trezesc fie și numai cu gândul. De vreun sfert de oră te legăn pe o minge mare de cauciuc, sus-jos, sus-jos, după ce ți-am cântat “Hai cocuță, când ai să te faci măruță”...

Mâinile astea mici îmi dau sentimentul de sacru și înțelepciune. De respect și onoare. De iubire dragă. Și mă încarcă cu energie și recunoștință ori de câte ori se mai golește rezervorul de puteri.