Suntem de două zile în Berlin și m-a absorbit cu totul. Speriată la început, călătorind singură cu Omul ăsta de 90 de cm înălțime și multe kilograme scai de mine, într-un oraș complet nou, unde nu pot să leg niciun cuvânt în limba localnicilor, ori să pricep măcar vreun meniu. Însa m-a furat complet. Felul ritmic în care sunt și funcționează oamenii mă surprinde. Par să fie foarte concentrați pe fiecare moment, în parte, visători și totuși conectați la realitate. Am auzit foarte des “take your time” și “let her take her time”, eu fiind cu fiică-mea de mână ba...

Pierdusem controlul asupra corpului meu cu totul încă de când adăpostea două inimi. Nu spuneam nimănui, nici măcar mie, că abia așteptam să aterizez înapoi în mine, cea care mă știam de dinainte. Dar ea nu mai era. Paf! A dispărut. De la primele două celule care s-au întâlnit să îl formeze pe micul Om. Pa. Nu mai este. M-am uitat în oglindă. Ce era cu corpul ăsta nou? Cu fabrica asta nouă care merge singură și produce continuu hrană și energie pentru o viață nouă? Eu? Sunt eu?

Când eram însărcinată, îmi era extrem de greu să mă gândesc la alăptare. Întotdeauna mi se părea firesc alăptatul, însă niciodată nu m-am gândit că simți ceva. Ba mai mult, mi se părea că mamele care vorbesc despre alăptat bravând în continuu o sumedenie de diminutive, erau ele mai atașate de pruncul lor decât pruncul atașat la sân. Susțin alăptarea. Susțin dreptul copiilor de  fi alăptați. Dar am trecut și eu prin provocări, care m-au ajutat să înțeleg și să respect mamele și copiii, indiferent de forma lor de hrană. Ce pot să spun este că există sprijin, există suport,...

Mâinile astea mici îmi dau sentimentul de sacru și înțelepciune. De respect și onoare. De iubire dragă. Și mă încarcă cu energie și recunoștință ori de câte ori se mai golește rezervorul de puteri.