Cum ne comportăm cu copiii? Cum ne jucăm cu ei și cum le vorbim? Sigur că ne place adesea să le prezentăm lumea prin cele mai zglobii sunete și tonuri. Și le vorbim pe toate intonațiile, înaltele, grelele, toată paleta entuziastă pe care o avem la dispoziție. E îndeajuns să ieși în parc, cu un bebeluș smotocibil la purtător (așa cum sunt toți!) și imediat asiști la o ploaie de “Vaaaaaaaaai! Ce drăăăăguuuuuuțăă eeee! Ai cui sunt ochii ăia, măi puișor?” Ai ei, ai ei sunt! îmi vine să tot răspund la întrebarea pe care o aud de n ori pe...

Eram zilele trecute la un supermarket, cu mâinile pline și cu micul Om atârnând sănătos în SSC (soft structured carrier)*. E amuzant de câte ori am fost oprită pe stradă să fiu întrebată de ce îmi atârn copilul în așa ceva, adică într-un sistem ergonomic de purtare. cu fața către mine și nu către oameni – oare chiar vreau să îmi sufoc copilul la piept? 🙂 Nu a fost o zi de somn în purtare, căci a crescut deja și nu mai ține șmecheria. Acum când e sus, purtată sau în brațe, nu mai doarme, ci …analizează. De data asta, micul...

Știi diminețile alea când te trezești cu oarecare tristețe, oboseală, sau pur și simplu energie scăzută? Deschid ochii pentru a nenumărata oară, și bănuiesc că în spatele draperiilor ziua nu s-a ivit încă. Ea gângurește fericit când îi sărut obrăjorul perfect rotund și perfect porțelanat, mirosind a urme de lăptic mieros de mamă. Îi râd ochii în întuneric. Știu asta, pentru că mi s-a adaptat vederea la lampa de veghe și îi pot vedea gropița din obrăjor. Copilaș dulce. Nu se poate ridica, stă tot pe spate și abia așteaptă să se joace. Eu, să dorm. Își frânge mânuțele ca...

Și nici nu spune despre tine că ești mai puțin interesant. Slăvim spontaneitatea și creativitatea, de frica (auto)disciplinei. De frică să nu ne macine o rutină monotonă și obositoare. Mulți părinți, între care și eu, după ce a venit noul Om pe lume, se simt dezorientați, pentru că nimic din ce era regulă înainte, nu mai există acum. Adică ordinea și ritmul meu mi-au foar întoarse cu susul în jos. Și nimeni nu mi-a zis asta de dinainte. Decât sub amenințarea lui “lasă că o să vezi tu cum are să ți se schimbe viața”. Mda, mulțumesc frumos, asta chiar...

Pierdusem controlul asupra corpului meu cu totul încă de când adăpostea două inimi. Nu spuneam nimănui, nici măcar mie, că abia așteptam să aterizez înapoi în mine, cea care mă știam de dinainte. Dar ea nu mai era. Paf! A dispărut. De la primele două celule care s-au întâlnit să îl formeze pe micul Om. Pa. Nu mai este. M-am uitat în oglindă. Ce era cu corpul ăsta nou? Cu fabrica asta nouă care merge singură și produce continuu hrană și energie pentru o viață nouă? Eu? Sunt eu?