Am dat acum peste o poză cu tine din prima oră de viață a puiului tău. De când ai ținut-o prima dată în brațe și ai mângâiat cu buzele fețișoara mică, vineție, atât de perfectă. Ce aminitiri! Era exact așa cum ți-ai imaginat-o, cu bărbia ascuțită și căpușor perfect rotund. Îmi amintesc cât de mult țineai să te arăți curajoasă asistentelor ca nu cumva să o ia de lângă tine. Ai ținut chiar și lacrimile gâtuite, de teamă că te vor crede prea labilă ca să îți poți ține puiul la piept. Erai la terapie intensivă, buimacă și anesteziată. Dar...

Dragul meu pui de om, Este ora 6:54 dimineața. O dimineață rece din spatele draperiilor opace, în care ai decis să te trezești mai devreme. M-am fâțâit în pat lângă tine vreo două ore înainte să te trezești tu, ba de dureri de cap, ba de gânduri învolburate despre viață și decizii. Am strâns tare tare ochii și am spus “Stop!” minții negociatoare, ca nu cumva să te trezesc fie și numai cu gândul. De vreun sfert de oră te legăn pe o minge mare de cauciuc, sus-jos, sus-jos, după ce ți-am cântat “Hai cocuță, când ai să te faci măruță”...

Mâinile astea mici îmi dau sentimentul de sacru și înțelepciune. De respect și onoare. De iubire dragă. Și mă încarcă cu energie și recunoștință ori de câte ori se mai golește rezervorul de puteri.

Teoriile cele mai noi, dar și multe dintre mămici, spun că parentajul începe încă din burtică, atunci când mama și tatăl află că din dragostea, iubirea, sau omisiunea lor, din două celule, o inimă nouă începe să bată. O ființă nouă să existe. Cred însă că parentajul începe din primul moment în care îți vezi copilul. Atunci relația devine completă: v-ați simțit, v-ați iubit, v-ați protejat reciproc timp de 9 luni. Acum vă cunoașteți. Ești părinte în practică directă, live, raw, așa cum nu ai mai fost până atunci. Asta nu înseamnă că ești mai puțin părinte în timpul sarcinii. Din contră,...